Turcia

Am participat marţi 29 iunie la conferinţa Turcia – cheie către viitorul Europei organizată de Institutul European din România. Conferinţa s-a dovedit a fi extrem de utilă din mai multe puncte de vedere: conferinţa a oferit o perspectivă asupra ambiţiilor Turciei la nivel regional şi global, asupra modului în care elitele ei concep rolul acesteia în cadrul sistemului internaţional, asupra multiplelor sale identităţi politice şi a percepţiei asupra proiectului european. În cele ce urmează voi rezuma şi comenta punctele de vedere exprimate la conferinţă de ministrul turc al afacerilor europene Egemen Bağış şi de consilierul prezidenţial pentru afaceri europene Leonard Orban, pe care apoi le voi corela cu anumite tendinţe şi evoluţii internaţionale ce relevează importanţa crescândă a Turciei la nivel global.

Dacă ar fi să rezum în două cuvinte discursul ministrului şi negociatorului şef al Turciei  în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană Egemen Bağış, acestea ar fi: încredere şi afirmare. Încredere – Turcia discută din poziţia unui stat care poate oferi o serie de avantaje Uniunii Europene şi afirmare – aderarea la Uniunea Europeană ar consolida prestigiul şi aşa în creştere al Turciei în cadrul sistemului internaţional. Pe alocuri am avut impresia că de fapt negociatorul şef al Turciei vroia să spună că UE ar avea mai multe de câştigat de pe urma acestui proces decât Turcia înseşi. În mod concret ce oferă Turcia Uniunii Europene:

• Economic: Turcia este ţara cu a treia creştere economică din lume, fiind întrecută numai de către India şi China; este membră al OECD, WTO/OMC şi a G-20; deţine un sistem financiar stabil şi solid, care nu a fost afectat de actuala criză economică şi financiară; poziţia geografică a Turciei înseamnă că se învecinează cu state şi regiuni care asigură 70% din energie al Uniunii Europene
• Politic: Turcia a deveni indispensabilă din punct de vedere politic pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu sau pentru rezolvarea dosarului nuclear Iranian; atât Turcia cât şi Uniunea Europeană se confruntă cu ameninţarea terorismului şi a extremismului islamic; Turcia poate ajuta la integrarea celor aproximativ 20 de milioane de musulmani ce trăiesc în UE în cadrul societăţilor găzdă cu ajutorul tradiţiei sale sufiste moderate şi a secularismului; Ankara poate contribui la securitatea europeană prin forţele sale armate, cele mai numeroase ale unui stat membru NATO după SUA; Turcia oferă acces strategic în Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Caucaz.

Turcia este un nod (hub)  politic, economic şi cultural în actualul sistem internaţional pe care Uniunea Europeană nu poate să îl ignore – acesta a fost practic firul roşu din alocuţiunea lui Egemen Bağış. Turcia nu doreşte să fie tratată diferit de celelalte state care au aderat la UE, nu dorind favoruri, dar nu va tolera standarde duble. Asupra standardelor duble şi a stereotipurilor care domină dezbaterea privind aderarea Turciei la UE, negociatorul şef a punctat excelent. În primul rând a argumentat că nu numai UE trebuie să se lupte cu stereotipurile acestui proces, ci şi Turcia depune eforturi la nivel societal pentru a-şi convinge cetăţenii de utilitatea aderării. În al doilea rând modul în care Turcia este tratată de către UE va avea un impact asupra imaginii acesteia din urmă în lumea musulmană. Dăcă UE va respinge Turcia, atunci va dovedi celor aproximativ 3 miliarde de credincioşi musulmani că este în esenţă un club creştin fapt ce va duce la diminuarea influenţei UE în spaţiul musulman şi la rezerve din partea statelor musulmane de a coopera cu Uniunea. În schimb tratarea în mod corect a Turciei de către UE şi a acceptării aderării acesteia la proiectul european va spori în mod considerabil influenţa şi percepţia Uniunii Europene în spaţiul islamic. Mai mult va submina argumentele extremiştilor islamici cu privire la ostilitatea perpetuă a Occidentului faţă de Islam. Turcia nu consideră însă religia ca fiind o temă majoră în cadrul negocierilor de aderare.

Rolul sporit al Turciei pe scena internaţională şi puterea ei au fost ilustrate de către Egemen Bağış într-un mod cât se poate de elocvent. Cu toate că în sala erau prezenţi ambasadorul Statelor Unite, Mark Gitenstein şi ambasadorul Franţei, Henri Paul, ministrul afacerilor europene al Turciei nu a ezitat să critice SUA pentru impunerea de noi sancţiuni asupra Iranului în Consiliul de Securitate al ONU, şi Franţa pentru opoziţia făţişă faţă de aderarea Turciei la UE. O altă ţintă a criticilor lui Egemen Bağış a fost Israelul pentru raidul asupra Freedom Flotilla, dar şi pentru politica acestuia vis-á-vis de chestiunea palestiniană în general.

Consilierul prezidenţial Leonard Orban a avut o intervenţie cel puţin la fel de interesantă ca cea a negociatorului şef al Turciei. Leonard Orban a punctat două lucruri extrem de importante în legătură cu extinderea Uniunii Europene în general şi cu procesul de aderare al Turciei în particular. În primul rând se constată la nivelul cetăţenilor statelor europene o reticenţă sporită faţă de procesul de extindere, aceştia punând pe seama extinderii UE actualele probleme economice şi sociale de pe continent. Pe de altă parte însă procesul de aderare este unul de lungă durată, iar percepţia publică asupra acestuia se va schimba. În al doilea rând există în cazul Turciei pericolul unu blocaj – nu mai sunt foarte multe capitole de deschis în cadrul negocierilor de aderare, iar la nivelul Uniunii Europene nu există un consens în privinţa acestei aderări. Dacă după ce ultimul capitol de negociere a fost închis, Turcia nu devine membru cu drepturi depline, credibilitatea UE va fi serios afectată. Leonard Orban a recunoscut faptul că prin aderarea Turciei ponderea şi importanţa Uniunii Europene în plan internaţional va spori. De asemenea consilierul prezidenţial a precizat că România susţine Turcia în demersul acesteia de a adera la Uniunea Europeană.

Provocarea Turciei

Turcia nu este un candidat obişnuit la aderare, cel puţin dacă considerăm ultimele 12 state care au aderat între 2004 şi 2007. Turcia vine cu un set aparte de provocări şi nu mă refer aici la faptul că este o ţără musulmană. Cum a afirmat şi profesorul Henri Laurens, din punct de vedere politic Turcia aparţine Balcanilor, iar identitatea religioasă este puternic moderată de către un stat laic. Provocarea constă în următoarele date: o populaţie de peste 72 de milioane de locuitori care va creşte în următorii ani, o economie relativ puternică şi neafectată de criza economică şi ambiţii politice de putere regională. Ceea ce „sperie” Franţa şi parţial Germania nu este identitatea religioasă a Turciei, ci profilul demografic care ar afecta actualul status quo din instituţiile europene şi ar pune sub semnul întrebării binomul Franţa-Germania ca forţă motrică a Europei unite.

Identitatea politică a Turciei este complexă chiar dacă Henri Laurens afirmă că aceasta are mai multe în comun cu Balcanii, ea este în acelaşi timp o ţără care aparţine spaţiului Mării Negre, spaţiului Mediteranean, Levantului, Orientului Mijlociu, Caucazului şi Asiei Centrale, dar şi Occidentului. Profilul de putere regională în ascensiune a fost demonstrat pe deplin de Turcia în cadrul negocierilor pe care le-a condus împreună cu Brazilia, la Teheran pe tema programului nuclear iranian. Utilizând un mandat încredinţat de Statele Unite, pentru a ajunge la un compromis cu Iranul în privinţa programului său nuclear.  În ciuda acordului semnat de către preşedinţii Luiz Inácio Lula da Silva, Mahmud Ahmedinejad şi premierul Recep Tayyip Erdoğan care prevedea transferul a 1200 de kg de uraniu îmbogăţit în proporţie de 20% în schimbul alimentării cu material fisionabil a unui reactor de cercetare. Acest acord a fost repudiat de către SUA, deoarece Iranul nu ar fi pus capăt activităţilor sale de îmbogăţire. Faptul că SUA a apelat la bunele oficii ale Turciei în cazul dosarului nuclear iranian demonstrează importanţa regională şi globală a acestei ţări. Reacţia critică a Turciei după respingerea înţelegerii şi abţinerea în cadrul CS al ONU când s-a votat un nou set de sancţiuni împotriva Iranului dovedeşte dorinţa şi capacitatea acestui stat de a formula o politică externă asertivă.

Degradarea, începând cu 2003, a relaţiilor bilaterale turco-americane ridică un semn de întrebare asupra interesului Turciei în păstrarea actualului status quo internaţional.  Venirea la puterea a elitelor anatoliene prin intermediul partidului AK poate avea în viitor efecte nebănuite asupra politicii externe turce. Sfârşitul Războiului Rece a dus la deblocarea relaţiilor ruso-turce şi slăbiciunea relativă a Rusiei sporeşte marja de manevra a Ankarei. În plus lipsa unei prezenţe europene şi ruse în Orientul Mijlociu deschide oportunităţi pentru sporirea influenţei Turciei în această regiune şi explică tonul critic la adresa Americii şi Israelului adoptat de Ankara.

La suprafaţa relaţiile turco-române sunt excelente, ambele ţări fiind membre ale NATO, având interese comune în stabilizarea Balcanilor şi cooperând în domeniul securităţii energetice. Fără sprijinul Turciei proiecte precum Nabucco nu ar putea exista. România se numără printre puţinele state care sprijină Ankara în mod deschis în demersul său de aderare la Uniunea Europeană. Pe de altă parte însă există tensiuni în privinţa politicii la Marea Neagră, Turcia opunându-se şi blocând cu relativ succes demersurile Bucureştiului de a internaţionaliza această regiune. Viitorul parteneriat strategic ce va fi încheiat între România şi Turcia anul aceasta nu va duce la o schimbare majoră de politică a Ankarei în Marea Neagră. Aderarea Turciei la Uniunea Europeană ar putea însă să forţeze Ankara la o regândire a politicii sale în Marea Neagră.

Provocările ridicate de aderarea Turciei la Uniunea Europeană nu sunt insurmontabile. De fapt o Turcie integrată în proiectul european ar fi mai maleabilă în privinţa chestiunii Mării Negre, a insulelor din Marea Egee sau a unificării Ciprului. Prin aderarea Turciei, Uniunea Europeană îşi va face singură un serviciu, permiţând diversificarea rutelor de transport energetic şi asigurarea securităţii energetice a continentului. O Turcie membră a UE nu ar periclita actualul status quo şi ar contribui la sporirea influenţei politice, a puterii militare şi a prosperităţii proiectului european. În schimb respingerea Turciei de către UE ar conduce la abandonarea aspiraţiilor occidentale ale acesteia şi ar reduce marja de manevră a Uniunii în spaţiul musulman. O Turcie neintegrată în UE ar avea puţin de câştigat de pe urma actualei ordini din sistemul internaţional şi ar putea deveni unul din statele care subminează actualul status quo. România cu greu ar mai putea negocia şi coopera cu o Turcie ale cărei aspiraţii europene au fost curmate, iar o Uniune cu un vecin puternic şi ostil ar fi o Uniune mai slabă şi mai lipsită de credibilitate pe plan internaţional.

George VIŞAN