John Hulsman
Preluăm din Revista 22, cu permisiunea autorului, un interviu realizat de Octavian Manea cu expertul în relaţii trans-atlantice, John Hulsman.
Într-un moment în care Europa şi America înoată în ape tot mai tulburi, John Hulsman (expert în relaţii euroatlantice la Centrul de Studii Strategice din Haga) propune un nou limbaj de socializare între cele două maluri ale Atlanticului: unul înrudit mai mult cu Otto von Bismarck, decât cu Jean Monnet.
Turcia
Am participat marţi 29 iunie la conferinţa Turcia – cheie către viitorul Europei organizată de Institutul European din România. Conferinţa s-a dovedit a fi extrem de utilă din mai multe puncte de vedere: conferinţa a oferit o perspectivă asupra ambiţiilor Turciei la nivel regional şi global, asupra modului în care elitele ei concep rolul acesteia în cadrul sistemului internaţional, asupra multiplelor sale identităţi politice şi a percepţiei asupra proiectului european. În cele ce urmează voi rezuma şi comenta punctele de vedere exprimate la conferinţă de ministrul turc al afacerilor europene Egemen Bağış şi de consilierul prezidenţial pentru afaceri europene Leonard Orban, pe care apoi le voi corela cu anumite tendinţe şi evoluţii internaţionale ce relevează importanţa crescândă a Turciei la nivel global.
Protestele din Iran izbucnite în urma publicării rezultatelor oficiale ale alegerilor prezidenţiale atrag atenţia asupra unei dileme de politică externă cât se poate de serioasă: să promovezi o politică externă dominată de propriile valori – adică democraţie şi drepturile omului, sau să fii prudent şi să optezi pentru urmărirea intereselor naţionale. Prima opţiune este tentantă pentru toate statele democratice, care consideră că normele împărtăşite ale statului de drept, ale democraţiei parlamentare şi drepturile omului moderează conflictele internaţionale. Promovarea acestor valori la nivel internaţional are darul de a reduce posibilitatea conflictului internaţional între statele democratice şi de a câştiga în popularitatea la nivel naţional. În practică, această metodă nu dă întotodeauna rezutatele scontate, dând impresia unei politici imperiale şi arogante, şi creşte riscurile de confruntare cu state care nu împărtăşesc valorile democratice. A doua opţiune este fundamental amorală – presupune negocierea cu oricine se află la putere şi este dispus să stea la masă trativelor. Nu este deloc populară, deoarece ignoră valorile democratice în favoarea eficienţei politice.
Civitas Politics 