Întoarcerea lui Bismarck 1

John Hulsman

Preluăm din Revista 22, cu permisiunea autorului, un interviu realizat de Octavian Manea cu expertul în relaţii trans-atlantice, John Hulsman.

Într-un moment în care Europa şi America înoată în ape tot mai tulburi, John Hulsman (expert în relaţii euroatlantice la Centrul de Studii Strategice din Haga) propune un nou limbaj de socializare între cele două maluri ale Atlanticului: unul înrudit mai mult cu Otto von Bismarck, decât cu Jean Monnet.

Venirea la putere a liberal-democraţilor britanici a fost un şoc pentru un sistem politic obişnuit cu tradiţionala succesiune dintre conservatori şi laburişti. Este alianţa specială dintre Washington şi Londra în pericol?

Vicepremierul Nick Clegg este extrem de atipic pentru un politician britanic: profund proeuropean, vorbeşte 4-5 limbi străine, mama sa este olandeză, soţia sa este din Spania, iar el a fost membru al Parlamentului European. Categoric, nu este pedigree-ul obişnuit, consacrat al unui politician britanic. Într-o oarecare măsură, totuşi, rolul lui Clegg este exagerat. Influenţa liberal-democraţilor lui Clegg va conta mai mult în elaborarea politicilor economice. Însă conservatorii lui Cameron vor fi cei care, în cele din urmă, vor decide în politica externă şi cea de securitate. Din acest punct de vedere, nu cred că trebuie să ne aşteptăm la schimbări tectonice. Însă, Cameron este şi el extrem de interesant. Din punct de vedere al retoricii, pare să fie cel mai puţin atlantist premier de la criza Suezului (1956) încoace. Într-un fel, este o întoarcere în timp, un Tory de modă veche: este ostil Europei şi uşor „agnostic“, chiar suspicios, atunci când vine vorba de America. Cu siguranţă, este o schimbare de atitudine, de temperament şi de atmosferă. Poate fi sfârşitul „romantismului“, al melancoliei în relaţia specială. De-altfel, nici Cameron, nici Obama nu au legături istorice cu acel timp, nu sunt produsul „vârstei de aur“ anglo-americane. După războiul din Irak, niciun politician britanic nu îşi permite să fie perceput ca fiind prea apropiat de Washington. Dar nici Obama nu este prea interesat de Regatul Unit, în aceeaşi măsură în care toţi preşedinţii americani de după 1945 au fost. Şi asta pentru că trăieşte într-o nouă eră: este mult mai preocupat de India, de China, în general, de ascensiunea noilor puteri, decât de Europa. Europa nu este centrul lumii sale. Obama nu are o istorie personală care să îl facă să vadă instinctiv Anglia, aşa cum Butch Cassidy îl percepea pe Sundance Kid. Atât în Europa, cât şi în America avem o nouă generaţie de lideri care nu au Războiul Rece ca experienţă formativă. Dar, probabil, toate acestea sunt o veste bună. Într-o lume multipolară, este mai bine să fim mai puţin îndrăgostiţi, să acţionăm mai puţin emoţional şi să ne comportăm ca nişte adulţi. A venit vremea să ne maturizăm. Întrebarea fundamentală este ce punem în locul golului lăsat de dispariţia instinctului atlantist? Cred că a venit vremea să socializăm într-un limbaj al intereselor pragmatice, concrete. Vor fi momente în care ne vom afla în dezacord, dar asta nu înseamnă că cerul se va prăbuşi, că totul s-a terminat între noi. Dar să fim oneşti: vom descoperi că, în numeroase privinţe, gândim la fel, că avem mai multe lucruri în comun decât oricare alţi doi poli de putere din sistem. Pur şi simplu, asemeni bătrânilor de la Rolling Stones, ne dăm seama că o carieră solo nu are sens şi, fie că ne place sau nu, suntem blocaţi unul cu celălalt. Între cele două maluri ale Atlanticului (ambele puteri statu-quo şi în declin), există mai multă atracţie gravitaţională reciprocă, decât între oricare alţi jucători globali.

Care mai este astăzi rolul unei Alianţe create în vremea Războiului Rece pentru „a-i ţine pe ruşi afară, pe americani înăuntru şi pe germani la pământ“? Mulţi critici consideră că i-a venit vremea pensionării.

Cele două puteri cu interese statu-quo ale sistemului (Europa şi America) vor avea nevoie de un mecanism privat de coordonare, de mediere şi gestiune a diversităţii. Surprinzător, exact asta a fost NATO dintotdeauna. Este cel mai important lucru pe care Alianţa îl face în fiecare zi, de peste 60 de ani. NATO este un club politic, o expresie a coerenţei politice a Vestului. NATO nu este o armată comună, ci un mecanism de coordonare capabil să facă armate diferite să funcţioneze împreună. Iar într-o lume multipolară, acest mecanism de coordonare este mai necesar ca oricând. O lume multipolară este o lume potenţial instabilă, mai puţin rutinizată, în care regulile sunt contestate şi în care creşte probabilitatea erorilor de judecată, pe scurt, mai puţin predictibilă. De ce să renunţ la cea mai de succes alianţă din istorie? Într-o lume imprevizibilă şi cu costuri minime, Alianţa este un furnizor de predictibilitate, de asigurări de viaţă în faţa incertitudinilor multipolarităţii. Produsele sale principale sunt descurajarea ameninţărilor şi reasigurarea strategică a statelor membre. Securitatea, personală sau naţională, este precum sănătatea: nu prea îţi pasă de ea decât atunci când nu o mai ai.

În urmă cu câteva luni, Administraţia Obama şi-a făcut publică noua strategie de securitate. Care este mesajul său principal?

Nu poţi să o citeşti şi să nu o compari cu cea neoconservatoare. Recunoaşte pentru prima dată limitele economice ale Americii. Şi, recunoscând acest lucru, nu poţi să promovezi o politică externă mesianică. Pur şi simplu pentru că nu mai avem resursele financiare să facem asta. În cele din urmă, această doză puternică de realism se va impune pentru simplul fapt că suntem faliţi. În 2020, conform cifrelor prezentate de Administraţia Obama, 80% din bugetul federal va cuprinde preponderent cheltuieli legate de asigurări medicale, securitate socială şi apărare. Întrebarea este ce vom alege să tăiem? Ei bine, nu putem tăia tratamentul bunicii. Niciun politician american nu poate tăia securitatea socială, fără a se ruina singur. Este Sfântul Graal al politicii americane. Aşadar, ce ne mai rămâne? Singurul lucru pe care îl vom reduce este bugetul apărării. Asta înseamnă o politica externă adecvată mijloacelor de care dispui şi sfârşitul hubris-ului care a caracterizat epoca preşedintelui George W. Bush (campanii de tip Irak şi Afganistan sau exerciţii de nation-building). America nu va interveni în Darfur. Epoca războaielor opţionale s-a terminat.

În februarie, Robert Gates a avertizat NATO că virtuţile pacificării şi demilitarizării continentului se pot transforma în tentaţie pentru agresiune. Ce ar trebui, de fapt, să înţeleagă Europa din acest avertisment?

Europenii ar face bine să-şi amintească soarta Republicii Veneţiene – o entitate comercială de succes imens, dar lipsită de apărare militară. A fost cucerită într-o săptămână. Este exemplul perfect a ceea ce se poate întâmpla atunci când ai doar morcovi. Întotdeauna este prudent să dispui deopotrivă de morcovi, dar şi de bâte. Dar dacă ai numai morcovi, ar fi bine să trăieşti într-o lume populată de iepuri. Şi nu ne aflăm într-o astfel de lume. Vladimir Putin, Hu Jintao, Ahmadinejad nu sunt deloc iepuri. Europenii vor continua să ignore adevărurile incomode ale lumii din jurul lor, atâta timp cât americanii vor continua să plătească pentru securitatea lor. Ei bine, această paradigmă a Războiului Rece s-a terminat. Nu ne-o mai permitem.

În timpul Războiului Rece şi după 1990, Europa a navigat, în mare măsură, pe coordonatele trasate de Jean Monnet. Mai este el actual într-o lume multipolară?

Să fim direcţi. Jean Monnet nu ne este de prea mare ajutor astăzi. Jean Monnet a avut luxul umbrelei de securitate americane care i-a permis să experimenteze. Noi vă oferim securitate, voi ocupaţi-vă de politică şi economie. A fost mesajul transmis de Eisenhower lui Monnet. Nu mai este demult reprezentativ pentru lumea în care trăim. Bismarck ne este mult mai util să o înţelegem. El ar fi înţeles instinctiv: „Sunt doar afaceri“. FMI, ONU, G8 nu mai funcţionează, în parte, pentru că reflectă „board“-uri din alte vremuri. Dar există puterile emergente. Iar uneori, interesele lor pot fi compatibile cu ale noastre. O lume multipolară impune un nou modus operandi – mai flexibil şi mai fluid. Într-o lume a alianţelor în continuă schimbare, contează să îţi faci câţi mai puţini inamici cu putinţă, pentru că rivalul de azi poate deveni prietenul de mâine. Este şi ceea ce face Michael în prima parte a trilogiei The Godfather: oferă beneficiile Las Vegasului (capitalismului) şi celorlalte „familii“, transformându-le în puteri interesate de menţinerea statu-quo-ului. Întocmai, speculând beneficiile capitalismului, dar şi interesele outsiderilor, Europa şi Statele Unite pot integra puterile emergente în marea pace capitalistă.

„Chimerica“

Chinezii nu şi-au coordonat, împreună cu americanii, răspunsul în faţa crizei economice, pentru că ar fi împărtăşit valorile SUA. Dimpotrivă, au făcut asta pentru că Washingtonul datorează Beijingului 700 de miliarde de dolari. Dacă America se scufundă, nu se duce singură, ci va trage şi China după ea. Interesele lor economice sunt atât de interdependente, încât chinezii nu au de ales decât să se transforme într-un pilon responsabil al sistemului.

Obama

Lucrurile se schimbă şi în America. Există o veche zicală la Hollywood: aici toţi vorbesc ca hipioţii, dar acţionează precum gangsterii. Acest lucru este încă şi mai adevărat pentru politicienii care provin din Chicago. Dincolo de retorica dulceagă, ceea ce rămâ­ne este o perspectivă lipsită de sentimentalisme. Obama este primul preşedinte american post-european de după cel de-al doilea război mondial.

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Tweets that mention Întoarcerea lui Bismarck « -- Topsy.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s