Cam din 2004 am crezut și am pornit de la premisa că România este un stat de drept. Unul cu multe minusuri, desigur, dar acestea țineau mai degrabă de infracționalitate. Adică, puteai să exerciți o putere arbitrară nepedepsit, dar măcar era ilegal. Prin 2010 am ajuns la concluzia că nu este chiar așa. Nu neapărat că din 2010 s-au dus lucrurile pe apa sâmbetei, dar atunci m-am lămurit eu.

Statul de drept este mai mult decât respectarea legilor. Altfel, stat de drept ar fi fost și Germania nazistă prin aplicarea celebrului Führerprinzip (Voința führerului este lege în stat). Statul de drept/domnia legii apare atunci când conducerea cetății se face primordial prin reguli stabile care permit cetățeanului și instituțiilor să își organizeze viața știind dinainte ce așteaptă statul de la ei și astfel să fie stăpânii propriului destin.

Rule of law este un concept deosebit de popular în gândirea libertariană. Domnia legii, combinată cu un număr minimal de reguli și legi sunt ingrediente ale acelei societăți cvasi-utopice și anti-politice în care legile sunt stabilite în avans și legiferarea ulterioară de către un Parlament este absentă sau minimală. Pe scurt, libertate fără democrație și dreptate fără politică. Pentru acest articol însă, vom recunoaște că politica nu poate fi eradicată. Pentru a avea stat de drept este suficient ca zona de acțiune a politicului să fie pre-stabilită și limitată rezonabil.

1. Impredictibilitatea Constituției

Ca să nu intru în controverse partizane să ne oprim la un singur aspect: cine numește șefii Camerelor. O primă decizie a spus că este atributul primei majorități; dacă majoritatea se schimbă… ghinion. O a doua decizie a spus că prima decizie este validă numai dacă președinții produși de prima majoritate nu sunt revocați (tranziția Mircea Geoană – Vasile Blaga). Într-o a treia fază Curtea a acceptat de facto că Parlamentul poate să sustragă cu totul această problemă controlului de constituționalitate. Dacă această listă nu vă convinge, apelați atunci la contradicțiile dvs favorite. Puteți alege dintre probleme legate de numirea miniștrilor, subordonarea duală a ministrului de externe, cvorum, etc.

Nu toate aceste decizii sunt contradictorii. Unele sunt doar bizare, reflectând bizareria fundamentală a textului constituțional. Peste vidul lăsat de incompetența legiuitorului, Curtea a peticit cum a putut cu extrapolări din ce în ce mai firave a ce ar fi putut fi voința acestuia. De aceea, haosul nu este, întru totul, din vina CCR.

De asemenea, nu este întrutotul nici din vina lui Traian Băsescu. Acesta a făcut ceea ce politicienii sunt aleși să facă: a căutat portițe în cadrul legal prin care să poată promova ceea ce el a considera ca fiind interesele alegătorilor săi. Dar să constatăm, cel puțin, lipsa de viziune. Prin crearea judicioasă de jurisprudență (CCR) și cutume (Traian Băsescu) s-ar fi putut construi un regim constituțional viabil. Ar fi trebuit, însă, ca fiecare decizie să fie gândită în perspectivă, și să nu servească doar unor considerente tactice.

2. Rolul UNPR în susținerea guvernului Boc

Aceasta este o temă despre care am mai discutat. A fost vizibil că parlamentarii UNPR nu erau motivați de dorința de a fi re-aleși. Astfel, ca motivații fundamentale ale acestui partid rămân lăcomia și teama. Altfel spus, mita și șantajul. Că aceste presiuni se vor fi putut face în limitele legii – se poate. Dar, când legea are găuri atât de mari încât poți inventa majorități parlamentare cu zero sprijin electoral, nu mai merită numele de lege.

3. Abuzul de ordonanțe de urgență și instabilitatea Codului Fiscal, indiferent de guvernare

Un singur comentariu aici: ordonanță de urgență este tradus în engleză prin emergency decree. Câte state cunoașteți care sunt conduse prin emergency decrees?

4. Posibilitatea unui coup de force legal în vara lui 2012

Dincolo de emoțiile talibanilor din ambele tabere, am văzut în vara lui 2012 o luptă între juriști. Iar forța lor, hrănită aproape integral pe ambiguități și goluri în lege nu a fost deloc mică. O putem măsură în lungimea perioadei de dubiu, în agravarea climatului de neîncredere internă, în deteriorarea relațiilor externe sau în costul împrumuturilor de stat. Iar faptul că legea permite, până la urmă, o asemenea putere este o problemă.

5.Amânarea inexplicabilă și ne-explicată a unor decizii ale CSM și CCR

Să ne înțelegem. Până la un punct răspunsul optim unei autorități legitime în fața a ceea ce consideră a fi un abuz se poate manifesta prin tărăgănare. Timpul este, în principiu, aliatul puterii legitime. Astfel, unele amânări au avut sens. Majoritatea, însă, au arătat doar disponibilitatea instituțională de a ține o țară întreagă pe loc în funcție de motivații arbitrare.

Bonus: numirea șefilor DNA și PICCJ. Chiar dacă legea permite interimate surprinzător de lungi, faptul că numirile s-au amânat atâta timp nu denotă o guvernare bazată pe reguli. Însă acesta ar fi doar un aspect minor. Întrebarea este: de ce nu au fost numiți șefii de parchete în termenul legal? În mod subînțeles. a existat temerea unor performanțe mai slabe (indiferent cum definim performanța). Dar teama înseamnă mărturisire. Traian Băsescu și Monica Macovei, principalii sponsori ai reformei în Justiție după 2004, nu au considerat că instituțiile sunt suficient de mature ca să poată suporta o schimbare de management.

*

În toate cele cinci-șase decizii de mai sus politicienii nu au acționat prin crearea de reguli sau prin aplicarea lor în literă și spirit. Mai degrabă au forțat fie litera fie spiritul la maxim pentru a-și atinge scopurile. În mod ideal, cultura noastră politică ar fi trebuit să fie atât de solidă încât politicienii care au făcut aceste gesturi să scadă rapid în sondaje. Din nefericire nu este cazul.

Teoretic, Constituția putea să producă un conflict creativ între politicieni. Practic, a produs în principal conflict destructiv. În loc să îi mai certăm pe politicieni că împing conflictul prea departe este nevoie să ne învățăm lecția și să creăm un cadru legal în care conflictul apare mai rar.

Andrei Tiut