Aceşti ziarişti nenorociţi şi calomniile lor criminale 2

libertatea presei

După cum probabil ştiţi, CCR a hotărât să re-incrimineze insulta şi calomnia ca infracţiuni în Codul Penal.

Ce spun legile şi tratatele?

În mod surprinzător, cea mai liberală poziţie pare să o aibă ONU. Într-o decizie luată împotriva statului Filipine, Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului ar fi decis că criminalizarea defăimării nu respectă articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimării; acest drept include libertatea de a avea opiniii fără imixtiune din afara, precum si libertatea de a căuta, de a primi si de a raspândi informaţii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.

Nu am stat sa verific în detaliu cazul, deoarece Declaraţia nu se aplică direct în dreptul românesc. M-am uitat însă la articolul corespunzător (10) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Observaţi lista lungă de motive de limitare a libertăţii de exprimare care include chiar şi autoritatea puterii judecătoreşti. Ne putem închipui cum nu puţini magistraţi români visează ca aceste limitări să fie aplicate cât mai ferm.  Includerea insultei și calomniei în Codul Penal este implicit permisă.

Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. […]

Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Vine la rând Constituţia României, articolul 30:

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă. […]

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Lista de interdicţii este ceva mai scurtă, dar observăm o propoziţie cheie: „Delictele de presă se stabilesc prin lege.”. Delictul este un termen care ţine de Codul Penal şi completează fraza anterioară care face trimitere la cel civil. Mintea mea de ne-jurist ar interpreta acest paragraf ca fiind o definiţie a delictului (delict este ceea ce spune legea că este delict, deci nimeni altcineva nu poate defini un delict de presă). Vom vedea cum CCR dă altă interpretare.

Cum s-a ajuns până aici?

Iniţial, calomnia şi insulta au constituit infracţiuni, spre fericirea politicienilor şi ne-fericirea jurnaliştilor. Apoi, sub ministeriatul şi cu susţinerea Monicăi Macovei, insulta şi calomnia sunt scoase din CP. (Notă: d-na Macovei nu a comentat nimic pe blogul său până la ora la care scriu acest articol).

Apoi CCR decide că scoaterea lor a fost ne-constituţională. Pe de o parte Curtea interpretează articolul 30 în sensul unei obligaţii de a legifera delictele de presă. Pe de altă parte, invocă accesul la justiţie. Numai că accesul la justiţie nu înseamnă neapărat accesul la justiţia penală. Prin hotărârea sa, CCR decide nu doar accesul ci sugerează şi un nivel de „intensitate” minimal pe care statul trebuie să îl ofere celui ce caută justiţie. O asemenea hotărâre pare discutabilă într-o ţară de drept pozitivist, precum România, unde norma efectivă ghidează acţiunile instanţelor dreptul natural sau cel cutumiar.

Parlamentul, însă, ignoră hotărârea Curţii. Avem aici o situaţie bizară, în care nu mai şti ce este bine şi este rău. Criminalizarea insultei şi calomniei este o idee proastă. Pe de altă parte, hotărârile Curţii sunt obligatorii…

Cum Parlamentul ignoră CCR, se naşte un anumit haos în sistemul legislativ, în care unele sentinţe consideră că articolele respective s-au întors de drept în Codul Penal, alte sentinţe consideră că nu. Chemată să ofere o dezlegare a acestei probleme, ICCJ spune că nu. Printre argumentele aduse, apare şi acela că numai „legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte” (art 2 Cod Penal). Implicit, Curtea poate obliga Parlamentul, dar nu se poate subsuma lui.

Prin decizia recentă, CCR anulează (?) hotărârea ICCJ şi susţine teza conformă căreia articolele din CP anulate de Parlament de re-întorc de drept în Cod. Nu îmi este clar la această oră ce efect are faptul că avem deja un alt Cod Penal. ICCJ interpreta „caracterul general şi obligatoriu” al hotărârilor CCR ca aplicându-se acelor instituţii însărcinate legal cu punerea lor în practică. CCR, în schimb, decide că hotărârile trebuiesc a fi aplicate, la nevoie, de oricine are putere efectivă. Astfel se deschide o poartă spre o acţiune de legiuitor a Curţii, care vine în continuarea mai multor decizii prin care CCR a clarificat Constituţia adăugând cuvinte şi sensuri care lipseau în textul originar. Cu alte cuvinte, fără ca noi să ştim, alunecăm dinspre un drept pozitivist spre unul cutumiar.

În plus, Adrian Toni Neacşu susţine că CCR nici nu ar avea căderea să se pronunţe decât pe legi şi ordonanţe, nicidecum pe hotărâri judecătoreşti. Sugestia implicită din textul acestuia este că ICCJ ar putea, teoretic, să menţină hotărârea iniţială, deoarece ICCJ şi nu CCR are rolul de a unifica legislaţia.

De ce nu este bine să incriminăm insulta şi calomnia

Dacă vă doare deja capul de atâtea hotărâri, haideţi să facem o pauză şi să ne gândim la câteva lucruri simple. Spre exemplu, este eficient să criminalizezi insulta şi calomnia în secolul 21? Cantitatea de piraterie şi pornografie existentă în online arată clar că aceasta este o gândire din alte vremuri. Cazul pirateriei online ne mai arată un lucru: cei ce livrează societăţii un bun interzis de stat pot deveni eroi.

Mai există, însă, un motiv pentru care cred că s-a ajuns într-un punct greşit. Prin criminalizarea insultei şi calomniei România s-ar plasa la capătul represiv al zonei permise de legislaţia internaţională. Represiunea este exercitată, evident, de stat. Ori, statul român nu se află în vreun top al celor mai credibile state. Altfel spus, criminalizarea pune cele mai mari puteri posibile în mâinile uneia din cele mai slabe organizaţii statale din UE. Nu tocmai o reţetă de succes.

În sfârşit, trebuie spus că remediile existente în legea civilă nu au fost niciodată testate efectiv, ca să putem justifica justifica o escaladare a forţei. Cu excepţia lăudabilă a Iuliei Motoc, magistraţii români au dovadă mai degrabă de lipsă de curaj juridic, alegând să nu ceară remediile oferite de lege. Maximul de asertivitate în breaslă este să te adresezi către Inspecţia Judiciară; dar nici acolo formularea standard nu cere sa susţii existenţa unei vătămări ci, într-un limbaj extrem de nefericit, magistratul cere … sa se verifice dacă nu există cumva o problemă.

Abia după ce rezolvăm problemele practice de mai sus are sens să ne preocupăm şi teoretic de motivele pentru care insulta şi calomnia ar putea fi criminalizate sau nu. Şi îndrăznesc să susţin că nimeni nu le poate oferi soluţii mulţumitoare în acest moment.

Ce-i de făcut?

Cea mai simplă ieşire era ca CCR să nu fi dat această decizie. Veţi zice că aşa ceva nu se poate. Ba se poate, şi evitarea unor pronunţări s-a făcut şi de către alte curţi similare. Dacă tot avem o instituţie politico-juridică, numită pe baza unor algoritmi de partid, măcar să facă ceva bun cu tot acest bagaj politic din spate. Desigur, supremaţia constituţională merită apărată. Dar cu siguranţă s-ar fi găsit alte ocazii mai bune şi mai clare. Oricum, deja scenariul este depăşit.

O a doua ieşire este ca ICCJ să re-afirme hotărârea anterioară. CCR nu este o curte supraordonată ierarhic ICCJ, şi ca atare ICCJ poate continua teoretic să constate că CCR se află în afara sferei sale de competenţă. Date fiind mai multe fapte, este probabil că cel puţin judecătorii ar urma fără probleme practica dictată de ICCJ. UE ar fi pusă şi ea într-o situaţie delicată, şi nu ar putea încerca să intervină direct în conflictul dintre două instituţii ne-politice. Dar efectul asupra credibilităţii internaţionale a justiţiei româneşti ar fi negativ, iar mărimea daunelor nu poate fi estimată.

A treia, şi cea mai elegantă soluţie, stă în mâna Parlamentului. O re-introducere a celor două articole, cu amenzi penale de un euro, ar putea evita o criză constituţională pe termen scurt; iar pe termen mediu vom avea o nouă Constituţie. Dacă este cazul, Parlamentul poate supralicita cu o moţiune simplă care să anunţe disponibilitatea de a folosi la maxim dreptul său de amnistie.

Andrei Tiut

Merită citit:

Anunțuri

2 comments

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s