Independenţa Justiţiei. Sau lipsa ei

Acum câteva luni am scris un articol în care promiteam o sticla de vin veche de 10 ani cui îmi va oferi un argument credibil bazat pe un minim de dovezi empirice cum că justiţia română aduce beneficii sociale tangibile.

Prima linie de argumentare

În opinia mea există argumente serioase care sugerează că justiţia nu este independentă politic şi, ca atare, era natural să mă îndoiesc de beneficiile sale sociale. Reforma în justiţie a început de sus în jos cu o serie de instituţii excepţionale (e.g. DNA) sau chiar para-judiciare (ANI). Scopul lor, aşa cum l-am perceput, a fost să limiteze abuzul de putere al … Puterii. Din punctul meu de vedere acest scop a eşuat de mult; chiar dacă a avut unele efecte la periferia sistemului de putere, pe măsură ce ne apropiem (în timp şi „spaţiu”) de nucleul dur al oamenilor care conduc România, sistemul de justiţie excepţională şi justiţia în general şi-au dovedit ineficienţa.

Contra-argumentul standard este că mai jos de numele centrale şi vizibile ar exista o zonă în care DNA trimite în judecată în mod egal şi de la USL şi de la PDL. Această poziţie este ne-dovedită şi, adeseori, prezentată într-un mod care sfidează principiul identităţii în logică. Un exemplu tipic de dialog ar fi aşa

Optimistul: Cazuri precum cel al lui Adrian Năstase demonstrează clar că lucrurile se schimbă şi politicienii se tem…

Pesimistul: Nu înţeleg cum încarcerarea unui lider al Opoziţiei va speria Puterea.

Optimistul: Nu este vorba de aceasta. Dacă ne uităm în sutele de cazuri instrumentate de DNA vom vedea că şi unii şi ceilalţi sunt urmăriţi în mod egal.

Observăm cum, în prima versiune, Optimistul vorbea de un caz cunoscut, dar ale cărui beneficii sociale sunt discutabile. Teza revizuită, însă, descrie un caz în care beneficiile sociale sunt uşor de demonstrat, dar pentru care nu se mai prezintă dovada cifrelor ci doar suntem asiguraţi că aceasta există.

Dar să admitem pentru o secundă că această egalitate există şi DNA (sau PDL) au fost prea sfioşi să insiste. În acest caz tot un DNA dependent de politic avem. Nimeni (afară de câţiva politruci) nu crede că PDL sau (vai) UNPR ar avea o superioritate morală. De acea bunul simţ spune că partidul la putere (cel puţin din anul doi-trei) ar trebui să fie mult (dar mult!) mai prezent în atenţia DNA. O prezenţă „egală” (orice va fi însemnând asta) dovedeşte că DNA are o marjă de libertate, nicidecum independenţă reală.

A doua linie de argumentare

Există însă şi o altă abordare. Mulţi dintre cei care au susţinut independenţa Justiţiei au ales să se fixeze pe performanţa câtorva oameni şi instituţii care joacă, astfel, rolul unei hârtii de turnesol. Mai precis, atâta vreme cât MCV este „de bine”, „reformiştii sunt în control” şi cazurile prinse în sită sunt construite şi judecate acceptabil, Optimiştii sunt dispuşi să nu se uite prea atent cât de deasă este sita şi cine trece prin ea.

Să recapitulăm, sub această perspectivă, evenimentele ultimelor luni. Se subînţelege ca toate epitetele morale reflectă gândirea Optimiştilor, şi nu îmi aparţin neapărat.

În CSM tabăra reformistă a pierdut prin revocare doi membri. ICCJ a invalidat aceste revocări, dar asta nu a făcut să dispară, între reformişti, impresia unei majorităţi toxice.
Secţia de procurori a DNA l-a avizat pozitiv pe infamul Niţu. Pentru ca ironia să fie perfectă, avizul pozitiv survine unui aviz negativ.
Victor Ponta este liber de urmărire pe tema plagiatului deoarece, printre altele, nu a existat prejudiciu şi comparaţia celor două texte este… grea. (PG)
Victor Ponta nu este vinovat de a fi mers la Bruxelles în locul preşedintelui Băsescu. Aici, din nou, motivaţia face tot farmecul: Victor Ponta şi-a însuşit un atribut prezidenţial dar nu a pretins că est preşedinte.(PG)
Dosarul transferurilor în fotbal a fost întors la Curtea de Apel de către ICCJ
Horia Dumbravă a fost exonerat de ANI.
Dan Voiculescu nu este vinovat de fals în declaraţii prin faptul că a dat declaraţii false, deoarece aceste declaraţii nu au avut consecinţe juridice. În fapt, obligaţia lui Dan Voiculescu era să dea o declaraţie, nu să spună adevărul. (PG)
Dan Voiculescu a câştigat în primă instanţă un proces de calomnie contra lui Traian Băsescu în ceea ce priveşte evenimentele din vara 2012.

În acetste condiții și MCV-ul viitor fie va fi negativ fie își va pierde din credibilitate în ochii Optimiștilor.

Nu doresc nicidecum să neg în bloc justeţea acestor hotărâri. Spre exemplu, cazul ANI contra lui Horia Dumbravă era ridicol de la bun început şi abandonarea sa este binevenită. Dar merită să discutăm tendinţa ilustrată de aceste hotărâri.

Toate cazurile de mai sus se petrec înainte de numirea „procurorilor lui Victor Ponta” sau, cel puţin, înainte ca noii numiţi să poată obiectiv să transforme instituţiile. Ele se întâmplă, de altfel, în majoritatea instituţiilor juridice şi para juridice: ANI, ICCJ, PG, Secţia Procurori a CSM, Plenul CSM. Deocamdată CCR şi DNA nu sunt pe această interesantă listă, dar CCR ar putea să intre curând.

Cum văd eu evenimentele

Pentru că politicile lui Victor Ponta şi ale USL nu au avut timp să producă efecte, explicaţia cea mai plauzibilă este simplă.

A fost odată un timp în care Justiţia avea un singur stăpân. Pentru că acest stăpân era generos, sau doar pentru că se temea de Uniunea Europeană, libertatea supuşilor era destul de amplă. Mai mult, aceia care încercau mai abitir să transforme şi să reformeze Justiţia erau priviţi ca favoriţii stăpânului, de care nu este bine să te atingi. Până la un punct cel puţin, toată lumea coopera, întreţinându-le iluzia că ei şi cauza lor sunt în mod real populari.

În tot acest timp, sistemul de justiţie avea grijă să nu se atingă de oamenii cei mai puternici şi mai periculoşi. Aceştia erau în principal oamenii Guvernului, dar, în spirit transpartinic, presupun că şi în partea Opoziţiei existau intangibili.

În acelaşi timp presa de investigaţie devine uşor-uşor dependentă de dosarele scurse din sistemul de justiţie, care aduc audienţă ieftină într-o lume a tirajelor mereu în scădere. Tot în acelaşi timp caracterul apăsat partinic al trusturilor duce la o scădere a mass-media în topurile încrederii publice. Ori, fără presă de investigaţie care să argumenteze credibil existenţa unor infracţiuni ne-dovedite juridic este greu pentru cetăţeni să obţină o evaluare alternativă. Astfel, singura evaluare este raportul MCV care este mereu pozitiv dar niciodată final.

În măsura în care presa ajunge totuşi să deranjeze sistemul, adeseori cu acuzaţii vădit false, cei vizaţi aleg să evite confruntarea directă, aruncându-se în braţele Inspecţiei Judiciare sau a Uniunii Europene. Pe lângă ideea că politicienii trebuie să evite să critice Justiţia pentru a nu crea influenţe nedorite, apare ideea că şi presa trebuie să dea dovadă de aceeaşi reţinere. Mai precis, se importă şi la noi ideea că dreptul la liberă exprimare trebuie balansat cu interesul social de a avea o justiţie credibilă (sic).

Un rol esenţial în această poveste îl joacă căderea guvernului Ungureanu şi apoi evenimentele din vară. Luat prin surprindere, sistemul nu poate urmări o tranziţie controlată. În plus, evenimentele contemporane suspendării lui Traian Băsescu fac să nu fie clar cine sunt stăpânii (Guvern vs. Preşedinte vs. UE) şi dacă noii stăpâni vor avea aceeaşi grijă iubitoare. De aici întârzierea cu care Monei Pivniceru i s-a permis să plece din CSM şi probabil tot de aici prost planificata anchetă de masă în privinţa prezenţei la referendum.

În momentul coabitării pe probleme de justiţie, însă, lucrurile se simplifică la loc. Sunt convins că Victor Ponta şi Traian Băsescu nu au avut nevoie să intervină personal. Aceiaşi lipsă de minimă tărie de caracter necesară pentru a deschide un proces civil de calomnie, alături de aceeaşi lipsă de responsabilitate care a făcut-o pe d-na Kovesi să spună că nu este vina nimănui că Mihai Boldea a scăpat din ţară peste weekend, sunt suficiente pentru a explica flexibilitatea factorilor de decizie.

Noii procurori trec fără emoţii de secţia specializată a CSM, unde înainte această secţie pretindea că doreşte să stabilească ea criterii şi mecanisme de examinare. Singura problemă sunt dosarele deja începute, datând fie din vremea vechiului echilibru de putere, fie din interregnum. La problemele vechii puteri a fost suficient să se inchidă ochii. Pentru problemele noii puteri, însă, este nevoie să ia o lingură de zeamă de lămâie şi să scrie motivaţii care contrazic bunul simţ sau chiar propriile hotărâri anterioare.

Câteva explicaţii

Am încercat mai sus să evit să construiesc o teorie a conspiraţiei care ar inventa noi detalii pe măsură ce este contrazisă de realitate. Premisele a ce am scris sunt de fapt foarte simple. Pe de o parte presupun că angajaţii din sistemul judiciar şi para-judiciar sunt înzestraţi cu instinct sănătos de conservare. Această premisă nu este deloc spectaculoasă; se mai cunosc în istorie Curţi care caută să îşi conserve statura. Pentru România, Kim L. Scheppele, o suţinătoare a CCR, scria:

The Constitutional Court’s equivocation in this case is understandable. Just as the first referendum case was headed their way, the Constitutional Court justices issued an extraordinary plea for help to European bodies, claiming that they had been threatened with dismissal. […] Under almost unbearable pressure, the Court nonetheless issued an opinion that was not fully favorable to the government.

A doua premisă este că în sistemul judiciar lipseşte un sentiment al misiunii, sau – unde există – este compensat de sentimentul neputinţei. Ca să explicăm seria de hotărâri discutabile ale instituţiilor judiciare şi para-judiciare nu este corect să (mai) presupunem o „presiune insuportabilă”. Mai degrabă mi se pare necesar să presupunem lipsa dorinţei sau voinţei de a lupta. Resemnarea este, iarăşi, o premisă ne-spectaculoasă. Ea este comună mai multor sisteme birocratice, şi în mod particular birocraţiilor româneşti.

Practic, atunci când spun că Justiţia nu este suficient de independentă, nu o plasez cu nimic mai jos decât alte instituţii. Nici prefecţii nu sunt independenţi de guvern, nici partidele nu sunt independente de grupuri nelegitime de interese, etc, etc.

Mai mult, precum partidele sau prefecturile, şi Justiţia funcţionează, în linii mari. Adrian Toni Neacşu spune pe magistrati.ro că în 89% din cazuri partea care pierde un proces civil în primă instanţă acceptă hotărârea şi nu merge mai departe. Dincolo de costul continuării procesului, este probabil că părţile acceptă aceste hotărâri ca fiind drepte. Doar că, precum în partide sau în relaţia cu prefectura, unii cetăţeni rămân deasupra regulilor.

Ce-i de făcut?

Din punctul meu de vedere una dintre cele mai … curate epoci a fost cea a guvernării Tăriceanu deoarece în Justiţie exista o balanţă de putere şi deci un control reciproc între diverse facţiuni politice. În noua coabitare, însă, nu cred că preşedintele Băsescu va mai putea fi o contrapondere la fel de eficientă, iar PNL şi PSD sunt, totuşi, mai apropiaţi decât erau în 2005.

Însă echilibrul politicienilor este suficient cât să permită apariţia unei „facţiuni a magistraţilor”. Deşi descrierea generalizantă de mai sus ar putea sugera altceva, nu toţi sunt lipsiţi de curaj, încredere sau simţ al misiunii. Dimpotrivă. Şi dacă ar alege să se bazeze mai puţin pe politicieni providenţiali şi mai mult pe propriile forţe, şansele lor de succes ar creşte.

O a doua soluţie este instituţionalizarea și întăirea controlului reciproc dintre putere şi opoziţie. Am vorbit despre asta într-un articol anterior, însă propunerile de acolo s-au nuanţat puternic în timpul discuţiilor cu restul Grupului de la Verona. Despre acestea voi mai scrie.

Andrei Tiut

Pe teme asemănătoare: