În noiembrie 2011 am scris, oarecum optimist, de posibilitatea aderării României la Spațiul Schengen în 2012. România ar fi trebuit anul acesta să se integreze, alături de Bulgaria, în Spațiul Schengen, „etapizat” începând cu spațiul aerian și maritim în martie, urmând ca în iulie integrare să fie completă. Iată însă că suntem la începutul lunii martie, iar perspectiva aderării la acest spațiu de liberă circulție europeană pare a fi destul îndepărtată.

La momentul scrierii acestui articol a fost fixată ca dată limită pentru luarea unei decizii privind aderarea României și Bulgariei la Spațiul Schengen, luna septembrie a anului 2012.

Xenofobie, politică și populism

Statul care ne blochează aderarea la Spațiul Schengen este Olanda. Motivul oficial ține de lipsa de încredere în justiția românească precum și în eforturile de combatere a corupției:

Ne opunem aderării României şi Bulgariei la Schengen. Ceea ce dorim sunt garanţii absolute că cele două ţări aplică criteriile Schengen. Avem nevoie de rapoarte favorabile în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, care să confirme că cele două state fac ceea ce este necesar. Dar acest lucru nu s-a întâmplat până acum. Există progrese, dar nu sunt suficiente. (Mark Rutte, primul ministru al Olandei)

Poziția Olandei este parțial îndreptățită: combaterea corupției este realizată cu inima îndoită de elita politică de la București, care caută orice portiță pentru a eluda responsabilitatea în fața legii. De partea cealaltă, justiția care își clamează vocal independența în fața autorității politice, dă uneori verdicte care șochează prin absurdul lor. Cu toate acestea se observă un progres lent al modernizării sistemului juridic – cel puțin așa lasă impresia ultimul raport al MCV, chiar dacă acesta este fragil.

Opoziția Olandei este de factură dublă: există într-adevăr motive de îndreptățite de îngrijorare privind sistemul juridic român și corupția și în același timp ține și de dinamică politicii interne olandeze. Sistemul de partide politice olandez este fragmentat, iar coaliția de guvernare de centru dreapta depinde de sprijinul parlamentar al Partidului Libertății condus de Geert Wilders, cunoscut pentru luările sale de poziție xenofobe, populiste și anti-imigranți. Dacă coaliția de centru-dreapta ar accepta aderarea României și Bulgariei la Spațiul Schengen cabinetul minoritar al lui Mark Rutte va pierde sprijinul parlamentar al partidului lui Geert Wilders și va fi forțată să-și predea mandatul.

Echilibrul politic fragil din regatul lalelor este complicat de recesiunea economică care a revenit în Olanda. În acest context acordul guvernului de la Haga pentru accederea României și Bulgariei la Spațiul Schengen ar fi perceput ca un semnal prost, deoarece ar facilita imigrația, ar pune presiune pe sistemele de asigurări sociale și ar periclita piața muncii. În esență, justificare politică a respingerii aderării României și Bulgariei la Schengen ține mai mult de politică internă olandeză și de pericolul mai mult, sau mai puțin imaginar al unui aflux de imigranți din Sud-Estul Europei care ar invada Olanda.

Atitudinea Olandei și în special a PVV merită taxată de autoritățile de la București. Până la recentul summit european, România și Bulgaria nu aveau nicio perspectivă asupra aderării la Spațiul Schengen, Haga lăsând la voia întâmplării calendarul integrării Sofiei și Bucureștiului. România și Olanda se bucură de o relație bilaterală benefică din punct de vedere economic, sunt aliați în cadrul NATO și membre ale Uniunii Europene. Chiar dacă o parte din obiecțiile

Recent lansatul site al PVV, care îndeamnă cetățenii olandezi să depună reclamații dacă:

Ai probleme cu persoane din Europa Centrală şi de Est? Ţi-ai pierdut locul de muncă în faţa unui polonez, bulgar, român sau altui est-european? Vrem să ştim…

reprezintă simptomele xenofobiei și populismului care se ascund sub masca unui mesaj așa zis liberal. Nu cred că Olanda s-a confruntat cu un aflux de imigranți din Europa de Est care să justifice această atitudine iliberală și ipocrită. Spun ipocrită, deoarece Olanda este cel mai mare investitor străin din România, o serie de companii olandeze desfășurând activități profitabile pe teritoriul țării noastre.

Nu văd de ce cooperarea economică nu s-ar adânci prin liberalizarea pieței muncii din Olanda pentru români. Cred că economia Olandei și-ar reveni mai rapid din recesiune dacă ar beneficia de o piață a muncii deschisă românilor și bulgarilor. Guvernul de la Haga ar trebui să fie mai vocal în a condamna asemenea mesaje xenofobe și populiste, având în vedere relațiile economice pe care le are cu Bucureștiul. Din păcate agenda de politică externă și europeană este subordonată obiectivului de a asigura supraviețuirea coaliției de guvernare.

Mesajul PVV este contrar tradiției olandeze și valorilor europene. În secolul al XVII-lea Provinciile Unite și în special orașul Amsterdam, au devenit un spațiu al toleranței, într-o Europă sfâșiată de conflicte confesionale. În Amsterdam europeni de diferite etnii și având diferite convingeri religioase, puteau trăi și lucra împreună fără frica violenței sectare. Toleranța de care au dat dovadă olandezii în secolul al XVII-lea a avut drept efect atragerea de imigranți și refugiați din toate colțurile Europei, care au contribuit la bunăstarea Provinciilor Unite și a statului acestora de mare putere la începutul erei moderne.[i]

Din păcate atitudinea PVV face parte dintr-un fenomen politic mai răspândit în Europa. O dată cu ascensiunea guvernelor de centru-dreapta în Europa în cursul deceniului trecut, de acest fenomen au profitat și partidele populiste, cu mesaje xenofobe, iliberale și anti-europene. În Olanda, unde deceniul trecut s-a caracterizat din punct de vedere politic printr-o tendință de instabilitate guvernamentală, PVV a reușit să strângă destule voturi în 2010 care să-i permită să acumuleze un uriaș potențial de șantaj în raport cu guvernul de coaliție al premierului Rutte.

În Franța, oponentul original al aderării României la Spațiul Schengen, UMP, un partid de centru-dreapta cu o puternică tradiție democratică și europeană, a adoptat sub conducerea Nicolas Sarkozy o retorică naționalistă și cvasi-xenofobă, (mascată sub obiectivul menținerii ordinii publice) pentru a atrage electoratul dezamăgit de politicile în materie de integrare și imigrație, și pentru a descuraja asocierea acestuia cu Frontul Național. Abordarea franceză nu a reușit decât să mineze parteneriatul strategic româno-francez încheiat în 2008.

Politică și migrație

Judecat în termeni de putere, obiectivul aderării României la Spațiul Schengen este unul care nu ar trebui să figureze la capitolul de priorități a politicii externe românești. De fapt nu este un obiectiv de politică externă  per se, ci unul de politică internă și europeană.

Ce obține România prin accesul la Spațiul Schengen? Prezența într-un club select din interiorul UE, acces la resurse financiare care să-i permită securizarea frontierelor și prestigiu extern – cetățenii români nu vor mai fi tratați ca cetățeni europeni de mâna a doua în materie de libertate de mișcare. În raport cu alte obiective de politică externă, este însă minor. De exemplu în 2011 obiective de politică externă mai importante decât aderarea la Spațiul Schengen au fost acordul cu Statele Unite ale Americii privind găzduirea unui sistem anti-balistic pe teritoriul României și parteneriatele strategice cu Polonia și Turcia. Aderarea la Spațiul Schengen este importantă doar din punct de vedere intern, în cadrul competiției dintre guvern și opoziție, ca mod de legitimare a politicii externe în fața cetățenilor (românul de rând nu câștigă nimic palpabil de pe urma interceptoarelor anti-rachetă din baza de la Deveselu) și din punct de vedere mediatic.

Aderarea la Spațiul Schengen nu poate fi judecată în termeni de putere, fără a lua în considerare propensitatea românilor de a emigra. În ultimii 22 de ani „visul românesc” a constat în a lucra și studia peste hotare, fără a mai reveni în țară. Cifrele ultimului recensământ vorbesc de la sine: România a pierdut 4 milioane de cetățeni în 20 de ani prin emigrație. Condițiile socio-economice și proasta guvernare au convins o parte a populației României că părăsirea teritoriului național reprezintă cea mai bună soluție pentru a-și face un rost în viață. Acum nu susțin că statul român ar trebui să limiteze libertatea de mișcare a cetățenilor săi, dar având în vedere atitudinile românilor față de migrație, autoritățile ar trebui să abordeze subiectul aderării la Spațiul Schengen mai reținut.

România ar trebui să se concentreze asupra creării unei pieți a muncii unice în cadrul Uniunii Europene, pornind de la principiile originale ale directivei Bolkenstein. În acest fel românii ar putea profita din plin de principiul liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii Europene, și România ar putea beneficia de expertiza cetățenilor europeni care ar fi interesați să lucreze în țara noastră. Beneficiile cumulate ale unei asemenea strategii ar fi mai mari decât simpla aderare la Spațiul Schengen.

Concluzii:

Singurul progres palpabil pe tema aderării la Spațiul Schengen este obținerea unui termen limită până când se va lua o decizie privind integrarea României și Bulgariei. Dacă termenul limită va fi respectat atunci este probabil ca Sofia și Bucureștiul să nu mai adere etapizat, ci complet, începând cu toamna lui 2012. Cred că aceștia au fost până la urmă termenii acceptați la ultimul summit european de către România și Bulgaria.  Între timp poziția Olandei se va fragiliza pe tema Schengen, celelalte state membre punând presiune asupra Hagăi pentru a-și flexibiliza poziția.

George VIŞAN