A trecut aproape o luna de la debutul conflictului deschis dintre armata guvernamentală irakiană și insurgenții sunniți, membrii ai grupării SIIL, afiliată al-Qaeda, iar o soluție care să împiedice înaintarea jihadiștilor în regiune devine tot mai problematică. Modul în care guvernul irakian a pierdut controlul asupra unor importante puncte strategice favorizând apropierea insurgenților de Bagdad, aduce inevitabil în discuție ineficiența programelor NATO de reconstrucție a structurilor militare irakiene și pune sub semnul întrebării însăși necesitatea retragerii militare nord-atlantice.

Ceea ce se întâmplă astăzi în Irak ilustrează în ultimă instanță limitele autorităților occidentale în exercitarea controlului asupra unor state instabile din punct de vedere politic prin intermediul instrumentelor ce alcătuiesc așa numita soft-power. Logica utilizării forței brute, a dominat viziunea strategică a intervenției NATO în Orientul Mijlociu, situație care a plasat într-un plan secundar practicile specifice acțiunii diplomatice sau a penetrării elementelor de intelligence. Pe termen lung această strategie s-a dovedit a fi un eșec în condițiile în care așa numitul Război contra terorismului a implicat desfășurarea unor operațiuni împotriva unui inamic non-statal, fapt care a determinat incoerența acțiunii militare și care a favorizat prelungirea situației conflictuale. Astfel, efectele implicării militare nu au condus la eliminarea influenței organizațiilor teroriste în regiune, în ciuda celor aproximativ 500.000 de victime ale Războiului Irakian sau a celor 6 trilioane de dolari, suma totală atribuită intervenției militare americane în Afganistan și în Irak și care indică cel mai costisitor conflict militar din istoria SUA.

De asemenea ocuparea militară directă a Irakului desfășurată în intervalul 2003-2011 nu a fost dublată de acțiuni strategice eficiente care să permită pe termen lung temperarea tensiunilor dintre majoritatea șiită, oprimată înainte de anul 2003, dar favorizată din punct de vedere politic ulterior și minoritatea sunnită care își pierde privilegiile puterii în urma intervenției externe. Planul de reconstrucție a statului irakian și de sporire a securității regonale, The New Way Forward, anunțat în anul 2007 de către G. W. Bush și care prevedea printre altele izolarea extremismului și soluționarea conflictelor dintre facțiunile religioase, s-a dovedit la rândul său a fi un eșec, chiar dacă pe termen scurt tensiunilor dintre sunniti și șiiți au fost diminuate. Eșecul reconcilierii a dovedit faptul că stoparea conflictului religios care opune cele două ramuri ale islamului prin intermediul unui consens general este greu de concretizat, însă tocmai această radicalizare a disensiunilor la nivel regional constituie una dintre principalele cauze ale actualei crize irakiene.

După invazia din anul 2003 grupurile sunnite excluse din structurile guvernamentale se alătură organizațiilor extremiste active în Irak, precum Statul Islamist în Irak (ISI) sau filialei organizației teroriste al-Qaeda (AQI). În urma fuziunii acestora cu gruparea fundamentalistă, Frontul al-Nusra, implicată în Războiul civil sirian se formează în anul 2013 Statul Islamic în Irak și Levant (SIIL), organizația responsabilă pentru actualele violențe din Irak.

Contextul general care favorizează amplificarea actualului conflict este reprezentat de amânarea unei soluționări internaționale a crizei din Siria, fapt care a permis extinderea insecurității la nivelul întregii regiuni. Ceea ce urmăresc rebelii jihadiști sprijiniți financiar de către statele arabe din Golf este crearea unei entități statale fundamentalist-islamice care să ocupe teritorii ale Siriei și ale Irakului. În acest sens, chia înainte de izbucnirea actualei crize irakiene, critici virulente au fost exprimate public de către reprezentanții guvernului de la Bagdad împotriva Arabiei Saudite și a Qatarului, state care au sprijinit financiar grupări ale rebelilor sirieni împotriva regimului Assad și care se află în prezent în componența organizației SIIL. Este dificil de apreciat dacă un plan politic menit să determine apariția unui stat fundamentalist poate fi concretizat, însă principalul efect ar fi o implozie a violenței cu un impact major, pe de o parte asupra securității eurotalantice în ansamblul ei, iar pe de altă parte asupra securității economice mondiale.

În anul 2012 o posibilă amplificare a insecurității la nivelul statelor din Orientul Mijlociu a reprezentat în realitate adevărata premisă a enunțării necesității intervenției militare occidentale în Siria. Dacă războiul civil ar fi avut consecințe doar în interiorul granițelor siriene, interesele strategice ale SUA nu ar fi fost profund afectate, însă o exportare a violenței așa cum evenimentele din prezent o dovedesc, ridică probleme serioase la nivelul comunității internaționale.

Cu toate acestea liderii occidentali au conștientizat faptul că o implicare directă în vederea soluționării crizei siriene nu se poate rezuma doar la sprijinirea militară a rebelilor și favorizarea ascensiunii politice a acestora, ci ar implica operațiuni militare ample desfășurate pe termen lung. În absența unei alternative politice care să fie sprijinită la nivel internațional, exista riscul îndreptării operațiunilor occidentale atât împotriva trupelor guvernamentale siriene, cât și împotriva rebelilor fundamentaliști a căror afiliere la diversele organizații teroriste era bine cunoscută.În cele din urmă opțiunea intervenției militare occidentale a fost abandonată, iar problema siriană a intrat într-un con de umbră. Principala consecință a acestui fapt a fost ignorarea unificării mișcărilor jihadiste din Siria și din Irak , actualul factor de insecuritate care amenință puterea politică de la Bagdad.

Cu o guvernare și o organizare militară profund divizate, statul irakian ilustrează în prezent imaginea unui organism statal eșuat, lipsit de puterea unei reacții coerente, incapabil de a impune ordinea. În acest sens sprijinul militar al SUA este vital, însă un alt actor statal care susține guvernul șiit condus de Nouri al-Maliki este Iranul, în încercarea de a-și extinde influența regională spre îngrijorarea autorităților israeliene.

În prezent este dificil de preconizat o evoluție a evenimentelor din Irak, scenarii precum prăbușirea regimului de la Bagdad sau chiar extinderea instabilității asupra altor state arabe precum Liban sau Iordania fiind plauzibile fără a constitui însă o certitudine. Pe termen scurt însă principala consecință directă a conflictului vizează în special domeniul economic, în condițiile în care teatrul desfășurării violențelor cuprinde o importantă infrastructură petrolieră. Așadar există o interdependență între evoluția crizei irakiene și creșterea prețului petrolului care poate afecta economiile naționale și implicit situația economică a fiecărui cetățean.

George Forcoș