Eu cu cine și cu ce votez? 15

alegeri-legislative-in-germania-birourile-de-vot-s-au-deschis

Din vremurile când venea sfârșitul lumii (2012) a rămas o mică tradiție ca pe această platformă să vă spunem din când în când opțiunile noastre politice. Știu, tradiția românească este ușor diferită și s-ar rezuma cam așa: „Nu sunt mare fan al lui X, chiar i-am criticat atitudinile în problema pârșului de pădure, dar trebuie să recunoașteți că…”. Dar noi preferăm să știți atunci când suntem fani ai lui X pentru ca să decideți dumneavoastră în ce măsură opiniile noastre sunt sau nu influențate de acest fapt.

Ca o notă laterală, establishmentul politic românesc este reprezentat de trei partide deservite de câteva centre media și 10-15-20 de restaurante (țară mică, mese puține). Dacă persoanele importante din acest sistem închis decid, de bună credință, că ne trebuie un „tătucă” ca președinte, un „frate mai mare” ca prim ministru și niște bone ca șefi de județ atunci asta vom primi. A fost nevoie de clivajul pro- și anti- Băsescu pentru ca acest establishment să scârțâie și să vedem și altceva. More…

Reclame

New kids on the polls 8

Clipboard01

Mirel Palada, extrapolând date din sondajele CCSB şi Sociopol, estimează că aproape un milion de români s-au întors în ţara în ultimele 12 luni. Dacă estimăm o prezenţă a acestora la vot în linie cu alegeri anterioare rezultă cam 450 000 de alegători noi şi apetisanţi. Dacă ne gândim că sunt oameni care nu au mai votat de multi, pare rezonabil să estimăm 550 000 în plus la europarlamentare (pseudo-first-time-voters), tot cam atât la prezidenţiale (pe Constituţia actuală! şi presupunând alegeri cu miză), dar 450 000 la parlamentarele naţionale. Să estimăm, aşa, grosier, o jumătate de milion de noi alegători. Plus alţii care poate se vor întoarce de acum încolo.

Nu ştim multe despre ei, dar ceea ce ştim este consistent. Pe de o parte, din alegerile lor de viaţă putem deduce că sunt dispuşi către alegeri radicale, fără să fie neapărat descurajaţi de riscurile implicate. Apoi, ştim că acei puţini dintre ei care au ajuns la vot au susţinut în mod constant formaţiuni mai mult sau mai puţin radicale: CDR, DA, PDL, PPDD.

More…

De Weekend: Cripto-băsismul și țăranul român (guest post) Răspunde

iliescu_jdd_ro_01084900

Într-o logică a satului românesc, polarizarea este mult mai simplistă și se face la nivel de apartenență și/sau loialitate. Du-te cu campania la nea Valică și explică-i cum stă treaba cu promisiunile electorale, mai strecoară-i și ceva ideologie mascată de o măsură. Nea Valică e sătul de promisiuni. Pentru părinții lui, pedesereul a fost bun, i-au dat pensie de CAP. Pentru nea Valică, dreapta a însemnat schimbarea, care mai apoi nu s-a întâmplat. Și atunci, invariabil, te întreabă: „Mă, tu de-al cui ești? De-al lui Iliescu sau de-al lui Băsescu?”. Logica loialității bipartite. Și nu poți spune că nu ești de-al unuia dintre aceștia doi, pentru că istoria postdecembristă i-a demonstrat că dacă nu te afli spre unul dintre cei doi poli, nu contezi în logica electorală. Și mai știe că, la o adică, susținători ai fiecărui pol care a căzut într-o mai mare sau mai mică dizidență, în vreme de tumult electoral tot s-a raliat taberei pe care mai deunăzi o părăsise, cu invariabilul mesaj că „trebe votat răul ăl mai mic”. Nu poți spune altceva. Dacă loialitatea ta se îndreaptă spre un actor secundar, iar acesta își manifestă loialitatea spre unul dintre cei doi actori principali, în ochiul votantului tipic îl vei susține pe unul dintre cei doi.

Diferențierea între băsiști făcută de Andrei este, așadar, una de natură postelectorală, sesizată întru înțelepciunea sa de țăranul român. Pentru că, în fața unu tumult politic, stânga va vota ce girează Iliescu iar dreapta, ce recomandă Băsescu. More…

De ce Traian Băsescu nu poate fi primul ministru al lui Victor Ponta (I) 3

În octombrie 1991, după căderea Guvernului Roman, PNL participă la guvernarea Theodor Stolojan, pe atunci sprijinit de FSN. În aprilie 1992 PNL părăsește CDR. În septembrie 1992, la alegerile locale, opinia publică va fi șocată să afle că PNL a căzut sub pragul electoral, ne-reușind astfel să intre în Parlament. Este lecția fundamentală a trădării în politica românească. Morala pe care au reținut-o partidele nu este atât că ar fi rău să trădezi, ci că are și trădarea dichisul ei. Memoria colectivă nu este foarte lungă, dar este; de aceea o trădare de succes trebuie să gestioneze corect această problemă.

În martie 1992 Petre Roman rupe FSN în două, câștigând alegerile interne cu moțiunea „Viitorul azi”. Pe termen scurt, Petre Roman candidează sub numele consacrat FSN. Dealtfel partidul are un re-branding foarte lent și ca la carte: FSN -> FSN (PD) -> PD (FSN) -> PD. Astfel se înceracă menținerea iluziei continuității. (Aceeași strategie va fi folosită mai târziu de PDL care păstrează culoarea portocaliu.) În 1995 Petre Roman susține nevoia unei alianțe ne-electorale largi; în 1996 partidul candidează separat. Abia după turul doi al prezidențialelor, când Petre Roman îl susține pe Emil Constantinescu, putem considera definitivă ruptura între dl. Roman și electoratul iliescian.

Între 1996 și 2000 PD se apropie de PNL, împreună cu care formează o alianță informală care suge din vlaga politică a PNȚ-CD, cu largul și involuntarul concurs al elitelor țărăniste. Problema de imagine o are acum PNL, care are nevoie să gestioneze ruperea de partidul care l-a ajutat să se re-întoarcă în Parlament. Din fericire pentru PNL, până când să se anunțe ruptura, PNȚ-CD este deja serios compromis. De aceea electoratul vechiului CDR este poate mai iertător. Oricum, nu există în 2000 o alianță pre-electorală între PD și PNL; cele două partide candidează – și supraviețuiesc – separat. More…

Președinte reprezentativ sau șef al statului? 6

BASESCU - ABSOLVENTI MAGISTRATURA

În afara unor destul de puțini interpreți critici ai constituționalismului românesc post-comunist (începând cu 2003, în special), a celuia manufacturat întru „democrație originală” de către „constituționaliștii” lui Ion Iliescu, problema revizuirii Constituției a prins viteză în 2005, odată cu raporturile din ce în ce mai înveninate dintre instituțiile extrem de personalizate ce reprezintă, într-o formă într-adevăr plină de echivocuri, Executivul: Președintele și Primul-ministru.

Mai întâi am avut Comisia prezidențială de analiză a regimului politic și constituțional din România, înființată în mai 2008, al cărei raport final a fost făcut public în ianuarie 2009, de către președintele ei, Ioan Stanomir. Acesta a declarat la momentul acela că „membrii acesteia au îndeplinit o triplă exigență: excelența intelectuală, reprezentarea diverselor școli de drept public și lipsa unui partizanat politic” (Agerpres). Dacă prin partizanat politic înțelegem în mod superficial doar apartenența la un partid politic, nu și susținerea viziunii unui anumit om politic, constituțional nemembru de partid, atunci înțelesul conceptului de partizanat politic este pur și simplu amputat. Cu toate că membrilor respectivei comisii, Ioan Stanomir, Iulia Moțoc, Radu Carp, Dacian Dragoș, Vlad Perju sau Genoveva Vrabie nu li se poate contesta expertiza, nu li se poate contesta însă nici împărtășirea necritică a viziunii Președintelui de la acel moment, Traian Băsescu.

Acum avem înființate o Comisie parlamentară de revizuire a Constituției și un Forum constituțional, acesta din urmă mimând mai mult sau mai puțin reușit dezbaterea publică. More…

Continuitate vs. revoluție: cine va fi președinte în 2014? 6

mystery-men-poster

Din 1996 până în 2009 avem în esenţă doar două poveşti de succes prezidenţial. În prima poveste stânga conservatoare se află la putere. Guvernarea este osificată şi cei patru ani de mandat îşi spun cuvântul, dar, aparent, sondajele şi controlul aparatului de stat sugerează o victorie electorală. Dreapta non-extremistă (CDR în 1996, PNL în 2004) se aliază cu stânga non-conservatoare (PD(L) în ambele cazuri). Împreună formează Coaliţia Progresistă sau, şi mai bine, Coaliţia Revoluţionară (veţi vedea imediat de ce). După mari emoţii progresiştii îi înving pe conservatori.

În a doua poveste avem un lider redutabil, carismatic, care candidează pentru un nou mandat. El care controlează cea mai puternică maşină de vot a ţării (chiar dacă în 2009 aş acorda acest titlu inter pares). Oponenţii se coalizează mult mai slab decât în modelul „Coaliţiei Progresiste” (în 2000 deloc, în 2009 doar în turul doi) şi pierd.

Dar să nu ne limităm la victorii. Înfrângerile din 2004 şi 2009 au fost la limită şi, într-un sens, pot fi considerate succes. Coaliţia din 2009 se potriveşte în bună măsură ideii de „Coaliţie Revoluţionară”. Doar în 2000 candidatura lui Adrian Năstase însă este atipică. Acesta nu este un fost preşedinte ci „doar” un fost prim-ministru. Dar, poate mai important, este un personaj lipsit de carismă. More…

Puterea politică a lui Dan Voiculescu estimată în limbaj „economic” 1

voiculescu3

Dan Voiculescu este până la urmă doar o altă faţă a acelei temeri/uri viscerale care a făcut ca o vreme până şi un personaj şters ca Nicolae Văcăroiu să pară o ameninţare la adresa democraţiei. Ce este însă interesant, şi abia de două zile am înţeles acest lucru, este că puterea domnului Voiculescu (spre deosebire de a lui Ion Iliescu, de pildă) poate fi în fapt estimată.

Arhi-inamicul lui Dan Voiculescu, preşedintele în funcţie, ar cădea în categoria affordable luxury. „Extraordinarul produs pro-occidental folosit de superstaruri internaţionale precum Merkel şi Barosso este oferit astăzi la un preţ adaptat pieţei locale”. Profitul vine din valoarea adăugată pe care o aduce produsul în vieţile românilor dar şi din serviciile post-vânzări. Căci, este de notorietate, foarte greu renunţi la produsul Băsescu până la expirarea contractului.

Dan Voiculescu în schimb vinde un serviciu de propagandă, en gros, către corporaţii politice medii şi mari. Lipsit de strălucire, purtând negocieri în back-office, cuvintele cheie ale lui Dan Voiculescu sunt fiabilitatea şi certificările ISO. Dealtfel, cu excepţia lui 2004, când i s-a forţat mâna dl. Voiculescu, a fost în general un bun partener de afaceri. Profitul vine din caracterul industrial al întreprinderii. More…

Echilibrul între principi și baroni în guvernul Ponta 19

Hommage_au_Moyen_Age_-_miniature

Într-un articol mai vechi am argumentat că un clivaj important în clasa politică, dincolo de cele tradiționale, este cel între „principi” și „baroni”. Baronii au capital organizațional prin care vor să conserve accesul la resurse și, spun oamenii răi, imunități. Principii au popularitate și încredere la nivel național și vor să obțină și mențină puterea în aparatul central al statului. Pentru asta au un dosar curat curățel gestionabil; unii dintre ei sunt chiar, prin comparație, săraci și cinstiți. Pe scurt, domnii Băsescu, Ponta sau Antonescu sunt principi, iar domnii Falcă, Dragnea sau Voiculescu baroni. Fiecare cu curtea și castelele sale.

Aparent baronii sunt în avantaj pentru că acumulează ușor-ușor credibilitate politică la nivel național în timp ce principii văd că sursele de regenerare la nivel național (organizații centrale de partid, cvasi-tehnocrați, miniștrii de externe) seacă lent. Astfel, Guvernul Ponta 2 este poate ultima fereastră de oportunitate a principilor USL în față valului de „putere a primarilor și șefilor de consilii”. Inclusiv conflictul pentru includerea UDMR la guvernare poate fi citit (și) ca o luptă dintre un proiect princiar și presiunea organizațiilor baroniale.
More…

Cuvintele noului ambasador despre ţara gazdă (recomandare) 9

Nu mi-a mai fost simpatic un ambasador străin de la Michael Guest încoace. Drept este şi că nu urmăresc prea îndeaproape discursurile diplomatice.

Dl Guest este interesant pentru că este printre primii ambasadori care au spart zidul tăcerii vorbind deschis despre problemele societăţii româneşti. Făcea asta într-o societate condusă de Adrian Năstase şi se adresa unei prese care era … asa cum o ţinem minte. În această situaţie a reuşit să pară nu vocea puterii americane arogante ci vocea copilului care strigă „împăratul e gol”. Desigur, figuri marcante PSD în frunte cu Ion Iliescu au sărit să apere „afacerile interne”. Dar nu am avut vocea unanimă a Puterii, şi nimeni nu s-a simţit capabil să îl ia peste picior. La terminarea mandatului, prezentatoarele TV suspinau de tristeţe inclusiv la Antena 3. More…

5 lucruri pe care trebuie să le ştiţi ca să înţelegeţi USL 17

Conducerea Uniunii are bune competenţe strategice şi proaste competenţe tactice. Prin comparaţie echipa Băsescu pare să aibă capabilităţi tactice mai degrabă decât strategice. Pentru a argumenta această afirmaţie este suficient să ne uităm la parcursul lor. USL însuşi este o construcţie strategică pe când diversele alianţe în jurul PDL nu au fost până astăzi decât interfeţe ale organizaţiei de partid. În campaniile electorale în schimb, în confruntările directe sau numărătorile paralele supremaţia PDL/Traian Băsescu este evidentă.

La fel, boicotul USL a fost strategic, cel al preşedintelui tactic. Totuşi, există o excepţie de la această regulă şi anume politica de cadre, care ţine de strategie şi este stăpânită ceva mai bine de echipa lui Traian Băsescu. More…

Brâncoveanu și mitul administratorului (despre circulația elitelor) 4

Emil Constantinescu a venit de la catedră, Mugur Isărescu și Lucian Croitoru au venit de la bancă. Mihai Răzvan Ungureanu a venit de la Externe/SIE iar Mircea Geoană (oarecum) din diplomație. Victor Ciorbea, Traian Băsescu, Emil Boc, Klaus Iohannis au venit de la primării.

Prin contrast Ion Iliescu, Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu-Tăriceanu, Victor Ponta și Crin Antonescu au urcat la putere pe linie de partid (sau revoluționară).

Rotunjind, din 4 politicieni de maxim nivel, 4 nu se impun ca politicieni în aparatul reprezentativ central (Guvern, Parlament, Partide) ci vin cu o anume aură tehnocratică dată de experiența administrativă. Cazul Ministerului de Externe este atipic, dar cunoscut – nu insist aici. Dintre aceștia doi, 1 vine din lumea academică/ diplomație/ sistemul bancar în timp ce 1 vine din administrația locală. Zero procente vin din „economia reală” – domnul Tăriceanu are experiență relevantă, dar nu trecutul său de antreprenor l-a propulsat în poziția de prim ministru. More…

Involuţia discursului radical al PDL. Şi despre promisiunile fundamentale 6

Un partid de opoziţie ajuns la putere îşi relaxează de obicei, în timp radicalitatea discursului. Confruntat cu realitatea faptelor, partidul înlocuieşte promisiunile măreţe cu afirmaţii mai ponderate şi teoretizări despre ce este şi ce nu este posibil. În mod atipic, PDL şi Traian Băsescu au păstrat în toţi aceşti ani un discurs mai degrabă radical. Provocarea este în acest caz să păstrezi un tone egal pe o bază de argumentare din ce în ce mai subţire.

Puteţi vedea mai jos evoluţia mai multor teme din filonul radical al discursului PDL (există şi filoane mai moderate care nu fac obiectul acestui articol) More…