„Verevita ciorditoare” exemplificând modul în care un discurs poate fi adaptat din mers.

Un partid de opoziţie ajuns la putere îşi relaxează de obicei, în timp radicalitatea discursului. Confruntat cu realitatea faptelor, partidul înlocuieşte promisiunile măreţe cu afirmaţii mai ponderate şi teoretizări despre ce este şi ce nu este posibil. În mod atipic, PDL şi Traian Băsescu au păstrat în toţi aceşti ani un discurs mai degrabă radical. Provocarea este în acest caz să păstrezi un tone egal pe o bază de argumentare din ce în ce mai subţire.

Puteţi vedea mai jos evoluţia mai multor teme din filonul radical al discursului PDL (există şi filoane mai moderate care nu fac obiectul acestui articol)

De la „ţepe în Piaţa Victoriei” la „lupta împotriva corupţiei”

Au existat în 2004 dubii şi critici despre legalitatea unei abordări de tipul „ţepelor”. Dar nimeni nu s-a îndoit că ţepele vor să fie o formă de eficienţă. Astăzi discursul simetric (realizările Justiţiei) nu este cu totul absent. Dar cum condamnările lui Adrian Năstase şi Sorin O. Vântu totalizează 3 ani este greu să ieşi cu un asemena discurs. De aceea accentul a fost mutat discret de la scopuri spre mijloace. Astfel independenţa domnului Morar şi a doamnei Kovesi este cumva decuplată de rezultatele lor reale; iar condamnările din acest an sunt re-branduite ca semnale pentru un viitor fără termen în care vom putea culege, în sfârşit, roadele votului nostru anti-corupţie

De la cei trei moguli la Dan Voiculescu

Dintre cei trei mari inamici (arch-enemies) SOV a intrat la închisoare, iar trustul lui Dinu Patriciu se pare că a schimbat convingerile tabăra. Astfel mogulii ar părea în mare lichidaţi. Dar publicul mogulilor s-a mutat în curtea Antenelor, iar nevoia PDL de a căuta demoni a rămas probabil la fel de mare. Astfel discursul despre moguli a glisat imperceptibil spre un discurs despre Dan Voiculescu.

De la Nicolae Văcăroiu la Ion Iliescu

M-a mirat de la bun început tocmai alegerea lui Nicolae Văcăroiu ca întruchipare a moştenirii comunismului. Curând, domnul Văcăroiu s-a şi retras din politică iar „Partidul lui Văcăroiu” a devenit „Partidul lui Iliescu”.

De la întâlnire periodică cu populaţia la boicot.

Mulţi dintre cei ce astăzi susţin boicotul sunt coerenţi cu poziţiile lor elitiste mai vechi. Dar poziţia lui Traian Băsescu şi a majorităţii ecosistemului PDL a fost mereu alta. În confruntarea sa cu premierul Tăriceanu, cu 322 şi cu alţi duşmani dl Băsescu a susţinut mereu supremaţia legitimităţii populare asupra celei formale.

De la (r)evolutie la statu quo si formalism (moral este ce este legal.)

De la axa Washington-Londra-Bucureşti la acordul stand-by cu FMI

Nu vreau neapărat să reduc la neant politica extrenă a domnilor Băsescu şi Boc. Dar în momentul actual entitatea externă cu cel mai mare impact asupra noastră pare să fie FMI.

De la PIIGS la Grecia

Încă în ianuarie 2012 mi mai se putea atrage atenţia să nu protestez prea împotriva lui Emil Boc pentru că acesta ne-a ferit de soarta PIIGS. Dar deja funestul acronim îşi pierdea din putere. Astăzi pare posibil (poate chiar probabil) că majoritatea ţărilor din PIIGS vor trece criza cu sacrificii mai mici decât noi. Nu este cu totul exclus ca unele să devină chiar modele de gestionare a dificultăţilor economice. În aceste condiţii ni se spune astăzi că intenţia guvernanţilor a fost aceea de a evita soarta… Greciei.

*

Ce importanţă au toate acestea? Răspunsul depinde de modul în care PDL şi Traian Băsescu se raportează la propriul trecut. Anumite poziţii vor fi logic posibile, altele nu.

Spre exemplu este logic posibil să spui:

• Emil Boc a vrut să evite un colaps financiar.

• Traian Băsescu luptă conta corupţiei.

Nu discutăm aici dacă afirmaţiile sunt corecte sau nu. Dar nu mi s-ar părea acceptabil să spui:

• Emil Boc a vrut să evităm soarta Greciei.

• Traian Băsescu a luptat mereu contra corupţiei.

Aceste afirmaţii ar fi uşor orwelliene („Oceania a fost întotdeauna în război cu Eurasia”). Pe baza datelor de mai sus noi ştim că:

• Emil Boc vorbea şi probabil se temea sincer (dar greşit) de un colaps financiar european mult mai larg.

• Traian Băsescu a „vândut” cel puţin o dată ideea că problemele de corupţie se pot rezolva relativ uşor.

În fapt discursul PDL evită să se refere prea des la trecut. Cauza probabilă este că opţiunile sale (cea defetistă şi cea orwelliană) sunt amândouă indezirabile.

Întrebarea care se pune în acest caz este următoarea: care sunt promisiunile fundamentale făcute de PDL, cele de la care nu se poate abate fără pierderi electorale semnificative (vezi analiza pe care am făcut-o pentru USL). Spuneam atunci:

Presupunând un egoism raţional, putem crede că, atunci când are interese contrare, politicianul va devia chiar şi de la promisiunile fundamentale, în măsura în care se aşteaptă ca penalizarea electorală să nu fie drastică. Adică politicienii îşi vor întinde plapuma tot mai mult, atâta vreme cât speră că în vom vota în continuare (strategia „răul cel mai mic”).

Ori, acest articol sugerează că „plapuma” PDL este destul de flexibilă iar electoratul său (cel care a rămas) destul de iertător. În aceste condiţii singura promisiune fundamentală rămasă mi se pare a fi „lupta contra corupţiei”. Aceasta însă nu trebuie neapărat să se manifeste în succese spectaculoase. Electoratul PDL/Traian Băsescu, care a rezistat şapte ani fără aceste succese, poate probabil să le mai aştepte vreme îndelungată. Cel puţin atâta vreme cât USL poate fi portretizat ca „mai corupt”. Mai degrabă cred că promisiunea va fi operaţionalizată doar prin menţinerea agendei anticorupţie la un nivel înalt.

Andrei Tiut

Pe teme asemănătoare:

• Andrei: Fricile intelectualului roman ca ipoteza de lucru (despre receptivitatea la mesaje negative)

• Andrei: Ce putem reţine din promisiunile USL (despre „promisiunile fundamentale”)

• George: Trei moduri de a înţelege şi practica politica (despre cei ce creează discursul politic)