Fricile intelectualului român (ca ipoteză de lucru) 3

În cadrul unei dispute la TVR între susţinătorii şi oponenţii preşedintelui proaspăt demis l-am putut auzi pe dl Liiceanu făcând o afirmaţie extrem de surprinzătoare pentru un discurs raţional. Anume, susţinea domnia-sa, un ziar din Europa şi cu un alt ziar sunt împreună „ziarele din Europa”.

Nu încape îndoială că vorbitorul ştia că 1+1 dau întotdeauna 2, în timp ce în Europa sunt destul de multe ziare. Poate că era pur şi simplu nervos şi/sau obosit, astfel încât i-a scăpat o frază pe care s-a sfiit pe urmă să o mai retracteze.

Totuşi, acest articol nu este despre o persoană anume ci despre motivele potenţiale ale abandonului gândirii critice (raţionale) de către unii intelectuali români. Voi încercă să propun – ca o ipoteză plauzibilă – frica drept motiv al acestei reacţii. Desigur nu am pretenţia că o asemenea încercare de a desluşi motivele subiective ale unei generaţii poate ajunge la o concluzie definitivă în viitorul apropiat. Este doar o ipoteză de lucru, pe care vă propun să o luaţi în considerare data viitoare când auziţi că 1+1 este diferit de 2.

*

Rădăcinile culturii politice intelectualităţii române ca fenomen colectiv se află probabil în în încercarea postdecembristă de a organiza şi coordona o rezistenţa anti fsn. Nu există aici neapărat un consens, dar eu personal sunt de acord cu ipoteza unui „anticomunism după comunism”: anume rezistenţa extrem de slabă dinainte de 1989 este cumva supracompensată de vehemenţa anticomunistă de după revoluţie. Postularea „cripto-comunismului” permite în acest caz construirea unei identităţi publice anticomuniste la un timp destul de lung după dispariţia regimului opresiv.

Totuşi chiar şi această formă de rezistenţă târzie presupune riscuri şi dificultăţi. Pe de o parte intelectualitatea nu reuşeşte să se facă ascultată de masa populaţiei. Pe de altă parte, şi ca un efect al lipsei de priză la public, există multă vreme riscul violenţei fizice îndreptate împotriva opoziţiei. Există minerii şi muncitorii de la IMGB care pot fi chemaţi să facă ordine. Si există la fel de celebrele gospodine care sunt dispuse să aplaude şi (după unele relatări) să hrănească oamenii ordinii.

Din această situaţie se naşte un semi-mit al cetăţii încercuite: duşmanul este unul singur în diferite forme, de aceea nimeni nu trebuie să trădeze cauza profesând opinii eretice. Situaţia este extrem de bine rezumată în sloganul Alianţei Civice: „Numai împreună vom reuşi” (Mai târziu apar dezbateri dacă „adevărata” problemă a României ne numeşte cel mai bine naţionalism sau comunism, însă fără să se conteste direct că sursa problemelor trebuie să fie una singură.)

Unitatea este mai mult decât un simplu mit; ea are cauzalităţile ei raţionale. Diverse evenimente ca ieşirea PNL din Parlament în 1992 sau decăderea PNţcd par să arate că devianţii sunt penalizaţi în mod natural. Partea iraţională (despre care voi vorbi într-un articol viitor) se suprapune şi întăreşte reciproc cu cea raţională, astfel încât în 2000 cei mai puternici susţinători ai unităţii Alianţei DA sunt intelectualii din afara ei.

Vă aduceţi aminte desigur acest text porneşte de la un gest legat de suspendarea lui Traian Băsescu. Astfel este de datoria mea să argumentez o conexiune între unitate, frică şi această demitere. Dacă această conexiune poate fi argumentată, atunci ne va fi mai uşor şi să explicăm un aparent paradox: cum se face că avem o masă critică destul de mare de intelectuali care susţin un preşedinte populist.

Trei sunt fricile care în opinia mea redeşteaptă nevoia de unitate. Traian Băsescu poate părea un răspuns rezonabil la fiecare din acestea trei:

1. Frica de Nicolae Văcăroiu („Cum vă simţiţi alături de Văcăroiu domnule Crin Antonescu?…”)

… ar fi o fobie iraţională dacă s-ar referi doar la paşnicul şi aproape simpaticul personaj. Totuşi ea se referă probabil la ameninţarea mai generală a comunismului; care, iată, mai continuă să sperie după 17 ani.

2. Frica de Corneliu Vadim -Tudor

3. Frica de Gigi Becali

(trebuie menţionat că dl Becali un politician în creştere, cu electorat mai tânăr şi fără nostalgii după Ceauşescu provoacă probabil o frică mai insidioasă decât liderul PRM)

Dl Băsescu a condamnat comunismul, ceea ce acoperă punctul unu. În plus priza sa la public este fără îndoială un obstacol împotriva unei eventuale ascensiuni a unei potenţiale alianţe PRM-PNG.

*

Rezumând, am căutat să arăt că frica este un motiv subiectiv plauzibil al acţiunilor unor segmente importante ale elitei intelectuale româneşti. Această ipoteză ar putea fi verificată cu uşurinţă dacă am putea testa cu aparatură de specialitate un număr suficient de persoane. În lipsa unei asemenea oportunităţi ipoteza va putea fi verificată probabil în viitor pe memorii şi alte documente târzii.

Deasemenea am sugerat destul de puternic existenţa unei componente iraţionale a acestei frici. Spaţiul nu îmi permite să dezvolt acest argument, dar voi reveni într-un articol viitor.

Andrei TIUT

Anunțuri

3 comments

  1. O alianta PRM-PNG nu o sa existe niciodata(Vadim are cateva probleme si Becali IQ negativ<>).In cazul comunismului….nu este in sine malefic ci liderii dictatori sunt malefici.Comunismul folosit intr-un mod adecvat(fara dictator(i) , cercuri de protejati, etc)este cea mai evoluata forma de guvernamant. Parerea mea……

  2. Pingback: Am avut deficit de democraţie în România? (1): Intelectuali vs. politruci «

  3. Pingback: Involuţia discursului radical al PDL. Şi despre promisiunile fundamentale « Civitas Politics

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s