România: o poveste cu trei electorate 1

Falkland Islands. East Falkland Island. Sand beach. King penguins (Aptenodytes patagonicus).
PSD este urmașul (C)FSN care la rândul său este urmașul mixturii de stat și partid din perioada comunistă. Ori, statele moderne tind să trateze cetățenii în mod egal. Inclusiv dictaturile comuniste oprimă în mod (relativ!) egal. În același timp PSD este produsul primei mașini de vot din România. Ori, pentru antreprenorul electoral toate voturile sunt egale. Un vot = un vot = un vot. Am putea chiar glumi spunând că voturile viilor sunt egale cu ale morților. Astfel, PSD nu este, de regulă, îndreptat împotriva nimănui. Excepția principală de la această regulă este naționalismul maghiar (atât cel real cât și cel imaginat). Această excepție nu trebuie să ne surprindă. Deja în vremea național-comunismului maghiarii fuseseră marginalizați în sânul națiunii politice. Faptul că, după revoluție, UDMR a extras această minoritate din bazinul de voturi ce pot fi urmărite partidele românești nu a făcut decât să consolideze această marginalizare.

PNL este mai puțin deschis, dar ar fi greșit să considerăm că intoleranța este definitorie pentru toate aripile partidului. Dimpotrivă, CDR/PNL/PDL au atras între membri și susținători unii dintre cei mai aprigi propovăduitori ai valorilor occidentale și, implict, ai societății deschise. Dar există și o altă tradiție discursivă, care își are originile în frustrarea anilor ’90 când CDR părea limitată la marile arii urbane. Atunci a apărut imaginea alegătorului de dreapta similară cu a consumatorului de Norvea: „bărbatul la 30 de ani, frumos, deștept și cu bani”; și nevasta lui, desigur. Această imagine a fost întărită de modul în care Traian Băsescu a ales să abordeze problema salariilor și pensiilor în anul 2010. Imaginea statului gras cocoțat peste un „privatul” slab a devenit rapid imaginea hoardelor de asistați social care stau în spatele oamenilor vrednici și muncitori. More…

Reclame

Prezidențializarea partidelor politice 3

1150352_10152101269892488_498925649_n

Actualul context electoral, nelipsit de dispute politice personale, anunță o campanie axată cu precădere asupra factorului emoțional, cu dezbateri ale căror tematici nu corespund unor nevoi sociale concrete. Așadar o campanie care exploatează iraționalul și care plasează într-o zonă periferică mediatizarea programelor sau a proiectelor politice atribuite fiecărui candidat în parte. De alt fel, o campanie care ne va aminti probabil despre alegerile prezidențiale precedente, când tema grupului de la GRIVCO (înfierat de președintele Traian Băsescu) a dominat discursul electoral într-un context al anului 2009 când criza economică impunea abordarea unor soluții privind combaterea recesiunii.

În prezent, lansarea suspiciunilor conform cărora printre actualii candidați s-ar afla un fost sau un actual ofițer acoperit al unui serviciu secret, așază de asemenea campania electorală în zona spectacolului politic. Substituirea discursului rațional (îndreptat către soluții argumentate și aplicate pe baza unui proiect politic) în raport cu discursul emoțional (axat asupra emoțiilor particulare), poate fi analizată nu doar dintr-o perspectivă culturală dar și din perspectiva organizării activității partizane și a fundamentării doctrinare. More…

Avem torționari în civil printre noi! 2

61369640

Știrea care „a zguduit” în această vară spațiul public românesc, până la protestele din Piața Universității, a fost indentificarea fostului comandant al închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat, Alexandru Vișinescu, în vârstă de 88 de ani. În ciuda cancanului mediatic creat în jurul acestei informații, importanța deconspirării lui Vișinescu nu poate fi subestimată: acesta este responsabil de uciderea sau toturarea sălbatică a lui Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu și a altor oponenți ai regimului comunist, într-una dintre cele mai întunecate perioade din istoria României.

Alexandru Vișinescu a fost comandantul celei mai letale închisori comuniste din istoria României, Râmnicu Sărat, face parte dintr-un „lot” de 35 de torționari comuniști care sunt încă în viață și care mai pot fi trași la răspundere pentru faptele lor. A reușit să „se ascundă în văzul lumii” pentru o perioadă îndelungată de timp, deși comunismul a căzut și a fost formal condamnat de statul român. More…

New kids on the polls 8

Clipboard01

Mirel Palada, extrapolând date din sondajele CCSB şi Sociopol, estimează că aproape un milion de români s-au întors în ţara în ultimele 12 luni. Dacă estimăm o prezenţă a acestora la vot în linie cu alegeri anterioare rezultă cam 450 000 de alegători noi şi apetisanţi. Dacă ne gândim că sunt oameni care nu au mai votat de multi, pare rezonabil să estimăm 550 000 în plus la europarlamentare (pseudo-first-time-voters), tot cam atât la prezidenţiale (pe Constituţia actuală! şi presupunând alegeri cu miză), dar 450 000 la parlamentarele naţionale. Să estimăm, aşa, grosier, o jumătate de milion de noi alegători. Plus alţii care poate se vor întoarce de acum încolo.

Nu ştim multe despre ei, dar ceea ce ştim este consistent. Pe de o parte, din alegerile lor de viaţă putem deduce că sunt dispuşi către alegeri radicale, fără să fie neapărat descurajaţi de riscurile implicate. Apoi, ştim că acei puţini dintre ei care au ajuns la vot au susţinut în mod constant formaţiuni mai mult sau mai puţin radicale: CDR, DA, PDL, PPDD.

More…

De ce Traian Băsescu nu poate fi primul ministru al lui Victor Ponta (II) 4

tumblr_ltmg4zQhP61qeegbeo1_500

Abandonarea lui Crin Antonescu de către Victor Ponta sau vice-versa ar avea aparenţa unei trădări, în care cel ce pleacă este etichetat ca vinovat de eşecul USL. Am văzut în articolul anterior că asemenea aparenţe costă, electoral vorbind. În acest articol ne vom uita cine şi când schimbă alianţe. Folosesc un termen mai neutru în mod intenţionat, pentru a introduce în discuţie UDMR. Ca partid al unei minorităţi, acesta îşi asumă deschis flexibilitatea, iar mutările sale nu sunt văzute ca trădare de către proprii alegători.

Să presupunem că tocmai au existat alegeri. Primii care ar putea să schimbe alianţa sunt partidele cele mai mici. UDMR în 2000 şi de atunci încolo, PC în 2004, UNPR în 2009. Mişcarea lor se face de obicei odată cu formarea guvernului. S-a discutat mult despre influenţa lor disproporţionată în sistemul politic, dar poate că unul din motivele pentru care sunt contactaţi primii este că preţul lor este accesibil.

Apoi, la mijlocul guvernării, urmează partidele/facţiunile medii. Acestea sunt parteneri juniori într-o coaliţie care nu îi satisface. Astfel au fost facţiunea Roman, PNL în primul CDR, PNL şi PDL în guvernul Ciorbea, PNL în guvernul D.A. (dată fiind popularitatea preşedintelui). De regulă (cazul Roman fiind excepţia), aceste mişcări însoţesc o remaniere guvernamentală. More…

De ce Traian Băsescu nu poate fi primul ministru al lui Victor Ponta (I) 3

În octombrie 1991, după căderea Guvernului Roman, PNL participă la guvernarea Theodor Stolojan, pe atunci sprijinit de FSN. În aprilie 1992 PNL părăsește CDR. În septembrie 1992, la alegerile locale, opinia publică va fi șocată să afle că PNL a căzut sub pragul electoral, ne-reușind astfel să intre în Parlament. Este lecția fundamentală a trădării în politica românească. Morala pe care au reținut-o partidele nu este atât că ar fi rău să trădezi, ci că are și trădarea dichisul ei. Memoria colectivă nu este foarte lungă, dar este; de aceea o trădare de succes trebuie să gestioneze corect această problemă.

În martie 1992 Petre Roman rupe FSN în două, câștigând alegerile interne cu moțiunea „Viitorul azi”. Pe termen scurt, Petre Roman candidează sub numele consacrat FSN. Dealtfel partidul are un re-branding foarte lent și ca la carte: FSN -> FSN (PD) -> PD (FSN) -> PD. Astfel se înceracă menținerea iluziei continuității. (Aceeași strategie va fi folosită mai târziu de PDL care păstrează culoarea portocaliu.) În 1995 Petre Roman susține nevoia unei alianțe ne-electorale largi; în 1996 partidul candidează separat. Abia după turul doi al prezidențialelor, când Petre Roman îl susține pe Emil Constantinescu, putem considera definitivă ruptura între dl. Roman și electoratul iliescian.

Între 1996 și 2000 PD se apropie de PNL, împreună cu care formează o alianță informală care suge din vlaga politică a PNȚ-CD, cu largul și involuntarul concurs al elitelor țărăniste. Problema de imagine o are acum PNL, care are nevoie să gestioneze ruperea de partidul care l-a ajutat să se re-întoarcă în Parlament. Din fericire pentru PNL, până când să se anunțe ruptura, PNȚ-CD este deja serios compromis. De aceea electoratul vechiului CDR este poate mai iertător. Oricum, nu există în 2000 o alianță pre-electorală între PD și PNL; cele două partide candidează – și supraviețuiesc – separat. More…

Finalul lui Traian Băsescu și spargerea balonului speculativ 5

Armadillo

Trebuie adăugat că momentele în care „personalitatea umană acaparează personalitatea politică” au coincis în general cu clipe de mare tensiune politică. Ei bine, de data aceasta, nu mai există justificări. În plus, stupiditatea gestului este mai adâncă decât pare.

Hărțile naționale atârnate de pereții școlilor sunt folosite de aproape 200 de ani pentru a educa tineretul în spiritul național; francezii sunt cei care au inventat această tehnică. În mod particular, formatult de hartă folosit de președinte este cel preferat în școlile copilăriei noastre. Mai exista harta administrativă, care însă era urâtă și arăta diviziunile din sânul nației. Harta geografică frumos colorată, însă, arată unitatea și echilibrul geografic al teritoriului. Este acea hartă în față căreia ne-am făcut cu toții poze în clasa întâi. Dacă este folosită politic, ea strigă următorul text: „românii trebuiesc să stea uniți în teritoriul inalienabil al neamului (alături de naționalitățile conlocuitoare dacă acestea insistă și sunt cuminți)”.

O hartă a Europei ar fi salvat mult din ridicolul situației. Presupun însă că nu s-a găsit una în palat. S-a găsit doar o hartă a României pentru că, deși nu servește la nimic, un nene sau o tanti de la aprovizionare au decis cândva că nu se poate ca președintele să nu aibă o hartă a țării pe care o cârmuiește. Iar nenea sau tanti au acasă poze cu copii lor, făcute chiar în fața respectivei hărți.

Evident, nu contează ce a gândit serviciul aprovizionare. Contează dacă dl. Băsescu s-a adresat direct lor, ne-cerând sau ignorând sfatul consilierilor, care cu siguranță ar fi putut să clarifice simbolistica decorului. More…

Continuitate vs. revoluție: cine va fi președinte în 2014? 6

mystery-men-poster

Din 1996 până în 2009 avem în esenţă doar două poveşti de succes prezidenţial. În prima poveste stânga conservatoare se află la putere. Guvernarea este osificată şi cei patru ani de mandat îşi spun cuvântul, dar, aparent, sondajele şi controlul aparatului de stat sugerează o victorie electorală. Dreapta non-extremistă (CDR în 1996, PNL în 2004) se aliază cu stânga non-conservatoare (PD(L) în ambele cazuri). Împreună formează Coaliţia Progresistă sau, şi mai bine, Coaliţia Revoluţionară (veţi vedea imediat de ce). După mari emoţii progresiştii îi înving pe conservatori.

În a doua poveste avem un lider redutabil, carismatic, care candidează pentru un nou mandat. El care controlează cea mai puternică maşină de vot a ţării (chiar dacă în 2009 aş acorda acest titlu inter pares). Oponenţii se coalizează mult mai slab decât în modelul „Coaliţiei Progresiste” (în 2000 deloc, în 2009 doar în turul doi) şi pierd.

Dar să nu ne limităm la victorii. Înfrângerile din 2004 şi 2009 au fost la limită şi, într-un sens, pot fi considerate succes. Coaliţia din 2009 se potriveşte în bună măsură ideii de „Coaliţie Revoluţionară”. Doar în 2000 candidatura lui Adrian Năstase însă este atipică. Acesta nu este un fost preşedinte ci „doar” un fost prim-ministru. Dar, poate mai important, este un personaj lipsit de carismă. More…

Ce putem reține din promisiunile USL 10

Odată cu apropierea alegerilor și cu pregătirea unui nou guvern se întețește preocuparea față de promisiunile politicienilor. Care sunt acestea? Sunt ele sincere? Sunt ele credibile? Ovidiu promovează cineapromis.ro, un sit care indexează metodic promisiuni în timp ce colaboratorii de pe contributors.ro se uită pe programul de guvernare al USL (având în general cuvinte de ne-laudă). More…

Imperativele unei Politici Externe Estice a României 8

Regiunea Marii Negre

După căderea comunismului, graţie regimului gorbaciovist al lui Ion Iliescu dintre anii 1990-1996, România a fost unul dintre ultimele state non-sovietice membre ale Pactului de la Varşovia care şi-au reorientat în mod hotărât politica externă spre Vest. Această întârziere, care a adus prejudicii greu de măsurat poporului român încă vizibile astăzi, a absorbit energiile politicii externe a României în deceniul următor şi a fost parţial recuperată, datorită politicii externe a guvernării CDR dintre anii 1996-2000, dar mai ales datorită forţei inerţiale a împrejurărilor europene şi internaţionale care au favorizat consolidarea blocului euro-atlantic şi integrarea europeană, culminând cu aderarea  României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în 2004 şi la Uniunea Europeană în 2007. În prezent, deşi România mai are multe de făcut pentru a-şi consolida rolul şi alinia capacităţile la potenţial în cadrul celor două organizaţii internaţionale occidentale, se impune o recalibrare a politicii externe naţionale spre Est.

More…