Există un moment pentru toate lucrurile

Abandonarea lui Crin Antonescu de către Victor Ponta sau vice-versa ar avea aparenţa unei trădări, în care cel ce pleacă este etichetat ca vinovat de eşecul USL. Am văzut în articolul anterior că asemenea aparenţe costă, electoral vorbind. În acest articol ne vom uita cine şi când schimbă alianţe. Folosesc un termen mai neutru în mod intenţionat, pentru a introduce în discuţie UDMR. Ca partid al unei minorităţi, acesta îşi asumă deschis flexibilitatea, iar mutările sale nu sunt văzute ca trădare de către proprii alegători.

Să presupunem că tocmai au existat alegeri. Primii care ar putea să schimbe alianţa sunt partidele cele mai mici. UDMR în 2000 şi de atunci încolo, PC în 2004, UNPR în 2009. Mişcarea lor se face de obicei odată cu formarea guvernului. S-a discutat mult despre influenţa lor disproporţionată în sistemul politic, dar poate că unul din motivele pentru care sunt contactaţi primii este că preţul lor este accesibil.

Apoi, la mijlocul guvernării, urmează partidele/facţiunile medii. Acestea sunt parteneri juniori într-o coaliţie care nu îi satisface. Astfel au fost facţiunea Roman, PNL în primul CDR, PNL şi PDL în guvernul Ciorbea, PNL în guvernul D.A. (dată fiind popularitatea preşedintelui). De regulă (cazul Roman fiind excepţia), aceste mişcări însoţesc o remaniere guvernamentală.

Abia la sfârşit intervin partenerii seniori ai unei coaliţii. De fapt mint, partenerii seniori nu par a trăda vreodată. Pe undeva, acesta este un sofism. Căci partidul care convinge că nu a trădat va lua partea leului din moştenirea comună. Dar există şi o doză solidă de adevăr. Răbdarea PNŢCD sau oferta PD de a fuziona cu PNL în condiţii de paritate dovedesc, dacă nu generozitate, cel puţin un egoism luminat.

*

Dar să revenim la problema noastră. La un an şi ceva după instalarea primului Guvern Ponta ar fi teoretic timpul pentru PNL, partenerul junior al USL să părăsească barca. Şi nu se poate spune că scandalul legat de numirea procurorilor (deşi PNL cedase Ministrul Justiţiei) sau refuzul de a-l sancţiona de dl Roşca-Stănescu nu dovedesc o anumită dorinţă de luptă fratricidă. Dar alegerile prezidenţiale nu îi permit lui Crin Antonescu să se lipsească de PSD. Iar ideea că ar putea folosi ca surogat sprijinul PDL-Blaga este deja hilară.

Pentru PSD, după cum spuneam, nu există un moment propice pentru trădare. Dacă zguduie barca, PSD riscă să piardă guvernarea. Iar cei ce pierd guvernarea nu sunt bine primiţi la sediul de partid.

Să presupunem că Victor Ponta, sedus de beneficiile (?) coabitării, ar dori să îl abandoneze pe Crin Antonescu. Tradiţia spune că la proximele alegeri importante va exista un cost. Chiar şi cu acest cost, poate că Victor Ponta pleacă poate cu prima şansă în cursa pentru prezidenţiale. Dar, dacă ar câştiga, beneficiul pentru el şi USL ar fi minimal. Dacă ar pierde, în schimb, costurile ar fi semnificative. Un preşedinte ostil, care se aşează pe soclul superiorităţii morale şi aminteşte în fiecare lună că guvernul nu e demn de încredere poate lovi dur în încercarea lui Victor Ponta de a deveni noua imagine a consensului în PSD şi România.

Pe scurt, dacă astăzi se hotărăşte să schimbe alianţa, interesul lui Victor Ponta şi al PSD este să nu fie văzuţi ca trădători până în 2014. Apoi distanţarea poate fi (probabil) gestionată. Doar că intervalul 2014-2016 este oricum timpul expirării „naturale” a USL.

Andrei Tiut