Angela Merkel si Dmitri Medvedev (copyright Sean Gallup/Getty Images Europe)

Săptămâna trecută patru experţi în probleme de securitate şi apărare germani – Volker Rühe (fost ministru al apărării în perioada 1992-1998, membru CDU/CSU), Klaus Naumann (general în rezervă, fost inspector general al Bundeswher şi preşedinte al Comitetului Militar al NATO), Frank Elbe (f0st ambassador) şi Ulrich Weisser (vice-amiral în rezervă şi fost Director al Comitetului Militar de Planificare al Bundeswehr) – au publicat în cotidianul german Der Spiegel o scrisoare deschisă în care propun invitarea Federaţiei Ruse să adere la NATO. Cei patru  îşi fundamentează propunerea pe o serie de argumente: în contextul configurării unui sistem internaţional multipolar şi a ascensiunii puterilor asiatice (India şi China), Rusia este indispensabilă pentru securitatea Europei şi a spaţiului euro-atlantic, atât Rusia cât şi alianţa nord-atlantică se confruntă cu aceleaşi ameninţări, o eventuală aderare la NATO a Rusiei ar conduce la dezvoltarea democraţiei în această ţară prin impunerea respectării valorilor democratice în procesul de aderare, invitarea Rusiei să adere la NATO ar calma temerile privind o posibilă încercuire a acesteia şi îngrădire strategică prin extinderea alianţei către est, iar aderarea Mosocovei la NATO ar conduce la o integrare mai uşoară a Georgiei şi Ucrainei în cadrul organizaţiei.

În opinia celor patru experţi germani aderarea Rusiei la NATO ar conduce la soluţionarea unor probleme spinoase pe continent: securitatea energetică,  dezarmare şi controlulul armamentelor, prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, soluţionarea conflictelor din Afganistan şi Orientul Mijlociu, dosarul  nuclera iranian, prevenirea conflictelor în Asia Centrală, întărirea cooperării internaţionale atât la nivelul Consiliului de Securitate al ONU cât şi în interiorul G-8 şi G-20. Avantajele unui trio strategic format din America de Nord, Europa şi Rusia ar fi prevenirea apariţiei unor noi centre de putere care să conteste status quo-ul, care să facă faţă provocărilor din Afganistan şi să coopereze în regiuni cum ar fi Antarctica.

Pentru înlesnirea aderării scrisoarea deschisă propune o serie de soluţii pentru rezolvarea actualelor disensiuni dintre NATO şi Federaţia Rusă: o declaraţie comună prin care cele două părţi se angajează să nu utilizeze forţa una împotiva celeilalte, arsenalele nucleare având scopul doar de a descuraja un eventual atac nuclear din partea unui stat terţ. Pe baza acestor acorduri ar urma ca armele nucleare tactice ruseşti să fie mutate într-un depozit central şi să fie supuse unui regim de inspecţii internaţional, în timp armele nucleare tactice americane ar urma să fie retrase din Europa. Ţările NATO şi Rusia ar putea. pe baza acestor acorduri, să beneficieze de protecţia comună a unui sistem anti-balistic. Fostele ţări comuniste şi foste membre ale Pactului de la Varşovia vor fi convinse de către membrii mai vechi ai alianţei nord-atlantice de utilitatea aderării Rusiei la NATO.

Această scrisoare vine pe fondul unor disensiuni în cadrul relaţiilor trans-atlantice, în special a relaţiilor germano-americane. Germania s-a opus în mod făţiş extinderii alianţei în spaţiul fost sovietic prin acordarea de Membership Action Plans Ucrainei şi Georgiei la summitul de la Bucureşti  din 2008, nu a ezitat sa-şi arate în nenumarate ocazii scepticismul faţă de strategia americană din Afganistan şi s-a lăsat cu greu convinsă de necesitatea sporirii prezenţei NATO în această ţără pentru a pune capăt insurgenţei talibane. În luna februarie, ministrul de externe german Guido Werstewelle a propus retragerea a celor 200 de focoase nucleare tactice americane aflate pe teritoriul Germaniei, iniţiativă privită cu scepticism de către Statele Unite. În contra partidă Statele Unite au tensionat relaţiile euro-atlantice prin refuzul participării preşedintelui Barack Obama la summit-ul SUA-UE, ignorarea intereselor europene la summit-ul pe teme climatice de la Copenhaga preferând în schimb o înţelegere cu China şi de curând un nou scandal de factură economică şi militară legat de politica de achiziţii a Pentagonului.

Scrisoarea deschisă a celor patru experţi în probleme de securitate şi apărare demonstrează un clivaj în materie de opţiuni strategice între Germania pe de o parte şi Statele Unite pe de alta. Germania nu mai percepe Rusia ca o ameninţare la adresa securităţii sale şi a Europei şi doreşte practic integrarea ei într-un aranjament de securitate mai larg. Chiar dacă elitele politice germane nu doresc să renunţe la alianţa cu SUA, în mod evident doresc existenţa unei contraponderi la influenţa acesteia în Europa şi în cadrul NATO. Concomitent Germania a devenit conştientă că Europa nu mai prezintă aceeşi importanţă strategică pentru Washington, iar relaţia trans-atlantică este importantă în măsura în care statele europene sprijină sau nu iniţiativele diplomatice şi militare americane. În esenţă Europa ocupă acum o poziţie secundară pe agenda Washington-ului care se reorientează spre regiunea Asia-Pacific.

Demersul iniţiat de cei patru este totuşi consistent cu politica externă germană faţă de Rusia. Politica externă germană, din raţiuni istorice şi strategice, este structurată în jurul principiilor multilateralismului (uneori considerat un scop în sine), a dreptului internaţional şi construirea consensului (consensus building) la nivel de internaţional ca alternative la clasica politică de putere (power politics sau Machtpolitik). Unul din instrumentele de politică externă perfectate de Berlin este Einbindung – ce presupune un exerciţiu de socializare şi integrarea unui actor în ordinea normativă a Europei prin intermediul relaţiilor economice şi diplomatice. Această abordare este similară cu cea practicată de către Germania în anii 70 prin Östpolitk şi Wandel durch Annäherung – schimbare prin proximitate, vecinătate şi se numeşte Wandel durch Verflechtung – schimbare prin interdependenţă crescută. Berlinul speră astfel să conecteze şi să „lege” Rusia în ordine politică şi economică a Europei. Această strategie este utilizată atât la nivelul UE cât şi la nivelul NATO, după cum sugerează această scrisoare deschisă.

Problema fundamentală a propunerii invitării Rusiei de a adera la NATO este aceea că Moscova nu doreşte acest lucru. Kremlinul priveşte şi acum NATO cu suspiciune şi ca un potenţial adversar ce trebuie neutralizat, fapt ilustrat în noul concept diplomatic al Federaţiei Ruse dar şi în schiţa unui nou tratat pivind securitatea Europei. Scopul primordial al Rusiei nu este integrarea în ordinea politică ce s-a dezvoltat după sfârşitul Războiului Rece în Europa, ci revenirea la statutul de mare putere. Rusia priveşte cu suspiciune atât NATO ,cât şi Uniunea Europeană şi încearcă să submineze aceste instituţii fundamentele ale Europei. Între NATO şi Rusia există o diferenţă fundamentală de valori: dacă statele membre ale alianţei sunt democraţii consolidate sau în curs de consolidare, Rusia este departe de acest standard, fiind adepta „democraţiei suverane” şi a „verticalei puterii”. Dacă pentru membrii NATO statul de drept (rule of law) este o valoare intrinsecă a alianţei, pentru Rusia dreptul fie el intern sau internaţional, nu este decât un produs al relaţiilor de putere şi o „armă” legitimă în relaţiile internaţionale.

La nivel global integrarea Rusiei în NATO nu ar spori nivelul de securitate al membrilor alianţei şi nu ar creşte eficienţa acesteia. Există într-adevăr o serie de teme de politică externă unde contribuţia Federaţiei Ruse este necesară cum ar fi soluţionarea dosarului nuclear Iranian sau conflictul din Afganistan. Pe de altă parte Rusia vizează o agendă proprie în raport cu aceste teme, iar în ciuda unor interese comune cu Occidentul, interesele Moscovei diverg de cele ale alianţei – astfel în Afganistan chiar dacă Rusia nu doreşte întoarcerea talibanilor la putere sau prăbuşire regimului lui Hamid Karzai, nu doreşte să vadă NATO ieşind victorios şi consolidat din acest conflict sau apariţia unui Afganistan care să fie un satelit american în regiune. În materie de securitate energetică este de asemenea improbabil că aderare Rusiei ar conduce la soluţionarea acestei chestiuni – mai curând ar conduce la legitimarea politicilor Kremlinului în acest sector şi la instituţionalizarea dependenţei de gazul rusesc a anumitor state, ca să numai vorbim de blocarea unor proiecte energetice alternative.

O eventuală aderare la NATO a Rusiei nu va înlezni extinderea alianţei către spaţiul ex-sovietic, ci ar întări şi mai mult opoziţia Moscovei la extinderea alianţei în acest spaţiu şi ar goli de sens demersul de aderare al Ucrainei şi Georgiei. Rusia nu va putea constitui o contraponderea serioasă la ascensiunea economică şi politică a Indiei şi Chinei. Dintre toate ţările BRIC, Rusia are probabil cea mai puţin diversificată economie, iar în al doilea rând China şi India, principalele puteri în ascensiune, nu vizează creeare unui pol de putere alternativ la NATO. Posibilitatea unui bloc politico-militar sino-indian în Asia este de asemenea scăzută din cauză rivalităţii strategice dintre cele două state. Retragerea armamentului nuclear tactic american încă prezent pe continent concomitent cu depozitare şi inspectarea celui rusesc nu ar spori în nici un fel securitatea europeană sau descurajarea unui atac nuclear venit din partea unui stat terţ. Un anumit nivel de cooperare în materie de sisteme anti-balistice este de dorit între Rusia, NATO şi SUA dar includerea Moscovei în proiect nu este în momentul de faţă recomandată.

Într-adevăr Rusia este un element esenţial pentru securitatea europeană şi opiniile acesteia pe acest subiect trebuiesc ascultate şi luate în considerare. Pe de altă parte invitarea acesteia de a adera în viitorul apropiat la NATO nu reprezintă o soluţie pentru securitatea europeană. Atât timp însă cât Federaţie Rusă priveşte cu suspiciune şi neîncredere NATO şi alte instituţii europene subiectul aderării este lipsit de sens. Aderarea Rusiei ar conduce la un blocaj politic al NATO şi ar compromite relaţiile trans-atlantice.

George VIŞAN