Prin comparație cu media societății românești, PSD este un partid relativ deschis din punct de vedere social, dar închistat din punct de vedere intelectual. În schimb  noul PNL are o moștenire de deschidere intelectuală combinată cu slabă toleranță socială.

Toleranță și intoleranță

PSD este urmașul (C)FSN care la rândul său este urmașul mixturii de stat și partid din perioada comunistă. Ori, statele moderne tind să trateze cetățenii în mod egal. Inclusiv dictaturile comuniste oprimă în mod (relativ!) egal. În același timp PSD este produsul primei mașini de vot din România. Ori, pentru antreprenorul electoral toate voturile sunt egale. Un vot = un vot = un vot. Am putea chiar glumi spunând că voturile viilor sunt egale cu ale morților. Astfel, PSD nu este, de regulă, îndreptat împotriva nimănui. Excepția principală de la această regulă este naționalismul maghiar (atât cel real cât și cel imaginat). Această excepție nu trebuie să ne surprindă. Deja în vremea național-comunismului maghiarii fuseseră marginalizați în sânul națiunii politice. Faptul că, după revoluție, UDMR a extras această minoritate din bazinul de voturi ce pot fi urmărite partidele românești nu a făcut decât să consolideze această marginalizare.

PNL este mai puțin deschis, dar ar fi greșit să considerăm că intoleranța este definitorie pentru toate aripile partidului. Dimpotrivă, CDR/PNL/PDL au atras între membri și susținători unii dintre cei mai aprigi propovăduitori ai valorilor occidentale și, implict, ai societății deschise. Dar există și o altă tradiție discursivă, care își are originile în frustrarea anilor ’90 când CDR părea limitată la marile arii urbane. Atunci a apărut imaginea alegătorului de dreapta similară cu a consumatorului de Norvea: „bărbatul la 30 de ani, frumos, deștept și cu bani”; și nevasta lui, desigur. Această imagine a fost întărită de modul în care Traian Băsescu a ales să abordeze problema salariilor și pensiilor în anul 2010. Imaginea statului gras cocoțat peste un „privatul” slab a devenit rapid imaginea hoardelor de asistați social care stau în spatele oamenilor vrednici și muncitori.

Mai gravă decât prezența unui curent intolerant, este onorabilitatea acestui curent. Atunci când a existat o „platformă a intelectualilor” în PDL oameni aparent dedicați idealurilor societății deschise (Cristian Preda, Toader Paleologu) au stat la discuții fără grețuri cu exclusiviști precum Teodor Baconschi sau Adrian Papahagi (Vechiul PNL a fost relativ ferit de această plagă: ne-prea-fiind partidul principal al dreptei nu a avut nici atâtea frustrări).

Situația devine amuzantă dacă ne uităm la structura socială a alegătorilor PSD și PNL. Chiar și astăzi, după anumite modernizări reușite, PSD este adeseori partidul celor de la țară sau al celor mai slabi educați. Adică al categoriilor mai slab tolerante față de aproape orice. (Notă: romii sunt de fapt mai tolerați la țară decât la oraș, intoleranta nu este absolută). PNL, în schimb, face apel la categoriile mai urbane, afluente și educate adică la cei ce sunt, în medie, mai toleranți. Astfel, fiecare partid trăiește (și trebuie să rezolve) propriul paradox.

PSD caută să rezolve această problemă prin exerciții futile de discurs xenosceptic (sau chiar cripto-xenofob, în genul strategiei sudice din SUA). Astfel, partidul are un discurs preocupat de problema maghiară dar, în realitate, nu este mai ostil acesteia decât partidele „de dreapta”. De asemenea are un discurs autohtonist dar, în realitate, caută să nu intre în conflict cu UE, SUA sau FMI. Un bonus al acestei strategii, cel puțin la alegerile parlamentare, este următorul: UE, SUA și FMI nu votează iar maghiarii votează oricum UDMR. Astfel, partidul evită să își antagonizeze porțiuni de electorat. Aceeași grijă se vede și în faptul că PSD evită un discurs anti-bogăție (cerut de populiștii și pur-stângiștii din partid).

La PNL și precursorii acestuia, problema este, aparent, mai simplă. A fi needucat, sărac sau țăran pot fi prezentate ca opțiuni de viață și nu ca niște caracteristici inevitabile. Astfel la nivele înalte, se poate înlocui un discurs care incită la ură cu unul condescendent („Ah, ce bine ar fi să educăm țara asta să nu mai voteze cu PSD”). Problema apare în atragerea de voturi. PNL este deschis către maghiari (care votează UDMR) dar antipatic față de cei mai săraci (care votează partide românești). Astfel, PSD este un partid catch-all în timp ce „dreapta unită” are în mod tradițional, dificultăți să atingă acest statut.

Al treilea electorat

Mai rămâne un electorat foarte volatil și, în același timp, foarte important. El este reprezentat de cei care sunt simultan marginalizați social și radicalizați politic. Adeseori relativ tineri și fără perspective, ei nu se regăsesc și PSD, care nu le oferă schimbarea radicală pe care o cer. Dar nici în „dreapta” nu se simt bine, pentru că o parte a sa îi consideră proști. Cum alchimia electorală a PSD este mai bună decât a precursorilor PNL, al treilea electorat se dovedește adeseori a fi ingredientul esențial în victoriile „dreptei”.

Un prim factor favorizant în marile fapte de arme ale precursorilor PNL este să nu existe un partid extremist de succes cu care să concureze pentru al treilea electorat. Astfel, în 1996 decade PUNR și apare mitul transilvăneanului pro-occidental care votează CDR. În 2004 decade PRM și Traian Băsescu câștigă alegerile (inclusiv cu voturi din zona PRM). În 2008-2009 PRM iese din Parlament fără a fi înlocuit de un alt partid extremist; suma scorurilor PDL și PNL se apropie de 50% iar Traian Băsescu câștigă alegerile prezidențiale. În sfârșit, în 2013-2014 PDL reușește să supraviețuiască preluând voturile PPDD.

Al doilea factor este următorul: dacă marile fapte de arme ale dreptei se desfășoară în alegeri, alegerile tind să fie cele prezidențiale (excepție 2008). Acest factor se leagă de cel anterior, în sensul că partidele extremiste nu mai ajung în turul doi prezidențial (excepție 2000). În plus, nici UDMR nu trimite candidat în turul doi. Astfel apare celebra și contra-intuitiva alianță între extremiști români și etnici maghiari care favorizează candidații de dreapta. Evident, nu este simplu să unești aceste electorate în spatele tău. Dar campania este scurtă și unui prezidențiabil i se permite o marjă mai mare de incoerență decât unui partid.

Astfel, al treilea electorat este Sfântul Graal al victoriilor „dreptei”. Evident, nimeni nu o să zică astă pe față. Exprimarea codată este următoarea: „Românii vor un președinte puternic”. Nu, românii nu vor neapărat un președinte puternic. Ion Iliescu în al treilea mandat a fost apreciat de public tocmai pentru reținerea sa. Klaus Iohannis își păstrează susținătorii în pofida prestației sale reținute. „Dreapta” are nevoie, însă, de un prezidențiabil puternic care să seducă sau să amețească al treilea electorat și să obțină, astfel, victorii pe care aparatul de partid nu le merită decât parțial.

Încheiere

PNL se află acum la peste 40%, ceea ce înseamnă, foarte probabil, că are printre susținători mai mulți marginalizați social decât de obicei. Este o șansă pentru partid ca (1) să renunțe la discursul de divizare și (2) să înceapă să propună o formă de „prosperitate pentru toți”. Deocamdată văd realizată doar prima parte (și aceea imperfect). Pe partea economică și socială PNL pare investit în delicată sarcină de a dovedi, cumva, oricum, că creșterea economică realizată de România și clamată de Guvernul Ponta este… ireală. Eroarea acestei abordări este mascată de influența popularității lui Klaus Iohannis. Dar nici popularitatea nici influența dlui Iohannis nu se vor manifesta la infinit. Tic-tac.

…și trei note:

(1) Cele trei electorate nu sunt mulțimi care să fi fost precis măsurate ci idealtipuri. Realitatea este desigur mult mai… franjurată.

(2) Când vorbesc de partide mă refer la acțiunile și politicile organizațiilor, nu la sentimentele și valorile membrilor.

(3) Ideea de „electorat de de dreapta” este folosită aici în sensul cel mai larg cu putință pentru a simplifica exprimarea. Electorate de dreapta ar fi o exprimare mai corectă. Sau, și mai bine, electoratele precursorilor PNL. Cel puțin între 2006 și 2013 aceste electorate ale precursorilor PNL au stat relativ confortabil pe poziții diferite ale baricadei. De aceea, pentru această perioadă, diviziunea pro- vs. anti- Băsescu rămâne esențială pe când diviziunea stânga vs. dreapta (adică PSD vs. non-PSD) devine importantă numai pentru că PNL s-a unificat cu succes.

Andrei Tiut