Timp de o lună, în poligoanele din Hohenfels (Germania), Novo Selo (Bulgaria) și Smârdan (România), în s-a desfășurat cel mai amplu exercițiu aeropurtat al NATO de la sfârșitul Războiului Rece. Unități aeropurtate din Franța, Statele Unite, Germania, Bulgaria, Grecia, România, Olanda, Spania și Marea Britanie simulează reacția rapidă la un atac asupra unui stat membru NATO. În total 4800 de militari participă la această aplicație militară multinațională.
Swift Response 15 este un exercțiu foarte important pentru NATO deoarece testează abilitatea forțelor aliate de a „forța accesul” în zone apărate cu mijloace anti-acces – sisteme anti-aeriene cu raza lungă de acțiune, sisteme anti-nava supersonice ce pot fi lansate de pe nave, submarine, avioane și lansatoare mobile cu baza la sol și rachete balistice cu raza scurtă de acțiune de înaltă precizie. Aceste tipuri de arme ar urma să fie desfășurate de către forțele rusești în cazul anexării unui teritoriu aparținând unui stat NATO (țările baltice de exemplu) pentru a preveni eliberarea acestuia de către forțele alianței.
În paralel cu acest exercițiu de amploare, pe 3 septembrie au fost activate comandamentele forței de reacție rapidă (VJTF) a NATO în 6 țări europene, în conformitate cu deciziile privind răspunsul alianței la agresiunea Rusiei din Ucraina, luate anul trecut la summit-ul din Țara Galilor. Toate aceste aplicații militare și măsuri fac parte din planurile alianței de reasigurare a alianților de pe flancul estic. Pe lângă coordonarea ripostei aliate în cazul unui atac asupra teritoriului unui stat membru NATO, misiunea celor 6 centre va fi și gestionarea echipamentului militar prepoziționat de Statele Unite în țările baltice, Polonia și România – în total 250 de tancuri și vehicule blindate. Acest echipament va fi operat de unități ce vor fi desfășurate în aceste țări la intervale regulate prin rotație.
VJTF – forța de reacție rapidă a NATO, vârful de lance al NATO Response Force (NRF) se va confrunta în caz de conflict cu două provocări majore. Prima este bineînțeles contracararea unui atac asupra unui stat aliat, ceea ce presupune apărarea unui teritoriu și contracararea ofensivei inamicului, astfle încât să permite statelor NATO să se mobilizeze și să riposteze în conformitate cu natura agresiunea. Și aici intervine prima provocare – agresiunea ar putea avea forma evenimentelor premergărtoare anexării Crimeei. Adică apariția unor forțe insurecționare sprijinite din exterior care sub sloganul autodeterminării naționale să submineze prin mijloace politice și militare suveranitatea unui membru al alianței. Riposta NATO în acest caz trebuie să fie astfel calibrată încât să nu existe nicio îndoială că a fost vorba de o agresiune din exterior și nu de o mișcare populară legitimă.
A doua provocare constă în ceea ce responsabilii militari ai NATO numesc escaladarea agresiunii (escalation dominance). În cazul în care un teritoriu al unui stat membru ar urma să fie „preluat” de către Federația Rusă, există riscul ca orice tentativă din partea NATO și a Statelor Unite de a elibera acel teritoriu să fie contracarată prin desfășurarea rapidă de arme nucleare tactice și amenințarea cu o ripostă nucleară. Orice operațiune militară de eliberare și restabilire a suveranității asupra teritoriului respectiv devine astfel cvasi-imposibilă atât din punct de vedere militar cât și politic.
Acest risc al utilizării armelor nuclear nu este unul potențial, ci cât se poate de real – Kremlinul pentru a compensa avantajul militar convențional al NATO și incapacitatea economiei sale de a produce sisteme de armament sofisticat pentru forțele sale armate, se bazează pe arsenalul său nuclear. Strategia militară a Rusiei a fost amendată astfel încât să permită utilizarea armelor nucleare în mod preventiv, pentru protejarea teritoriului național, fără a mai nevoie să fie ținta unui atac nuclear.
Protejarea flancului estic nu presupune doar desfășurarea de forțe și mijloace militare sau generarea unor planuri de urgență pentru a contracara o potențială agresiune. Statele membre trebuie să dezvolte și o serie de capacități politico-diplomatice care să le permită să facă atât subversiunii politice cât și șantajului nuclear. Descurajarea convențională trebuie combinată astfel, cu descurajarea nucleară – o perspectivă deloc „încântătoare” din pentru decidenții politici ai alianței.
O variantă a acestui articol a fost publicată în Revista 22
Civitas Politics 