Ce este naționalismul? (la moartea lui Vadim-Tudor) 6

Trist cartofor, tu, monument de ură
satyr drapat în giulgiu vişiniu
cum vii să faci tu ordine-n cultură
mai bine-ai vinde nasturi şi rachiu
mici echimoze-s ochii tăi de fiară
rînjeşti ca rîia, hoţ, cu colţii răi
mefiboşet gîngav şi fără ţară
răufăcător eşti tu, cu toţi ai tăi. (Din opera lui Corneliu Vadim-Tudor; sursa)

Corneliu Vadim-Tudor a fost îngropat cu onoruri militare. Pentru că fusese decorat cu Steaua României și, la data morții, statu român nu încheiase procedurile de retragere a decorației. Asta este. Dar m-a deranjat lejeritatea cu care mai multă lume în media ne-a „amintit” intensitatea cu care decedatul și-a iubit țara. Pentru că, fiind naționalist, trebuie că a iubit România, nu? Nu.

Cel care își servește patria din convingere se numește patriot. Naționalistul are mare grijă să servească doar procentul majoritar al cetățenilor țării. Spun servește și nu iubește pentru că, sincer, patriotismul mi se pare o virtute care se trebuie activată în caz de nevoie (război, calamitate). Patriotismul în timp de pace mi s-a părut întotdeauna suspect.

Dar distracția abia de aici începe.

Naționalismul în imperiu

Ca mișcare intelectuală internațională, naționalismul debutează, se pare, din dorința (tinerilor) intelectuali de a avea un loc de muncă. De preferință la stat.

Să zicem că moșteniți un imperiu premodern. Și că sunteți un despot luminat, care oferă supușilor săi căi ferate, presă relativ liberă și școli, multe școli. Școlile produc intelectuali. Intelectualii trebuie angajați undeva. Inginerii se angajează în proiecte economice, dar intelectualitatea umanistă ajunge, sub o formă sau alta, să lucreze la stat. Doar că nu toți au șanse egale. Cei din „provincii” descoperă că există bariere de limbă, de distanță, de relații. Asta este valabil mai ales pentru bursieri. Bursa îți asigură cărți și subzistență dar nu îți deschide ușile petrecerilor studențești. Dacă nu petreci nu numai că nu trăiești înfrățirea alcoolică cu restul imperiului, dar nu îți faci nici relațiile necesare pentru a avea succes în birocrația de stat. Evident, simplific aici situația. Dar bursierii sunt de regulă ceva mai xenofobi decât cei trimiși la studii pe banii părinților (de exemplu Slavici vs generația pașoptistă).

Asă că tinerii intelectuali, care se simt (și probabil că sunt) egalii celor din capitală, încep să își pună problema discriminării. Ce avem noi și nu au ei? Păi ei au acces la puterea de stat și ne oprimă pe noi românii, croații, etc. Nu ar fi mai bine să avem noi un stat al nostru, să facem un guvern, niște ministere, niște institute educaționale în care să ne angajăm noi și prietenii noștri, să facem un ban cinstit și în același timp o operă nobilă? Sigur că ar fi.

Fără suport popular, toate aceste discuții ar fi fost caduce. Însă și populațiile locale ale imperiului au adeseori motive de nemulțumire. Impozite excesive (adică orice fel de impozite), discriminare religioasă, caracterul retrograd al imperiului (cel otoman) și alte motive înstrăinează adeseori „iubitele popoare” de conducători.

Iar din unirea acestor nemulțumiri populare cu cele ale intelectualilor se poate naște o mișcare naționalistă viabilă. Naționalismul născut în imperii este, adeseori, forma cea mai luminată de naționalism. El nu cere decât să li se taie accesul la resurse națiunilor imperiale. Vecinii nu pun o problemă; dimpotrivă, ei sunt frații oprimați. Minoritățile sunt un subiect mai delicat, dar există așteptarea ca, după eliberare, statul național să poată aduce prosperitate pentru toți. La limită, dispariția imperiilor poate elibera popoarele formal privilegiate dacă acestea se folosesc de ocazie pentru a abandona vestigiile trecutului și a construi un stat modern (cum a făcut Kemal Ataturk).

Imperiile sunt în general moarte, și odată cu ele, acest tip specific de naționalism. Dar mai putem vedea vestigiile și astăzi. Insistența UDMR de a avea universități separate, spre exemplu, servește foarte bine scopul de a asigura locuri de muncă stabile și prestigioase elitei intelectuale. Chiar și excepționalismul ardelean este o proto-formă de naționalism local căruia îi lipsește baza populară.

Naționalismul școlăresc și cultural

Naționalismul-în-imperiu își dă obștescul sfârșit odată cu imperiul. Încă dinainte de finalul imperiului, însă, există preocuparea pentru a construi o cultură națională, care se intensifică odată cu apariția statului național. Acest soi de naționalism urmărește să selecteze din elementele culturale pre-existente o serie de teme, mituri și imagini care să devină zestrea comună a nației. În mod tipic aceste mituri au rădăcini în realitate dar sunt puternic romanțate.

Procedeul este în general destul de eficient pentru că, odată cu statul național se accelerează procesul de alfabetizare. Astfel, copilul va fi crescu într-o limbă unitară, în care cuvintele au cam același sens indiferent de regiune, dar și într-o cultură unitară, în care același set de conotații și metafore circulă în întreg arealul geografic.

image.phpNu o să vă plictisesc cu istoria școlilor, pentru că exemplele contemporane abundă. Mai țineți minte poza de clasa I cu abecedarul pe masă și harta României în spate. Această poză nu este o întâmplare. Pe de o parte abecedarul reflectă definiția școlii ca locul unde înveți să scrii și să citești (nu să socotești – socotitul e o îndeletnicire mai puțin nobilă). Iar harta României este harta cea mai frumos colorată pentru că nimenea niciodată în Minister nu a decis achiziționarea de hărți multe și frumos colorate ale mapamondului. Dacă v-ați chinuit cu cronicarii (deși aceștia nu au o influență semnificativă în cultura română) este pentru că să vă intre bine în cap că noi, românii, avem cultură înaltă de mult timp. Apoi, mult Eminescu, puțină literatură universală, o istorie selectivă a bătăliilor medievale. Etc. etc,

Dar acest naționalism iese din tiparele școlii. „Insulina” doctorului Paulescu era un compus atât de toxic încât nu a fost testat decât pe animale. Abia peste șase ani, în America, este tratat primul pacient. Situații asemănătoare găsim la majoritatea premierelor românești care ne vin pe mail și Facebook. Alteori, naționalismul se remarcă prin discreție. Prea puțin se vorbește despre muzica lui Dimitrie Cantemir. De ce? Pentru că este orientală. Foarte orientală.

Am mai putea vorbi și de „filmele istorice” dar deja ne întindem prea mult.

În esență, naționalismul școlăresc este acea mișcare care cere să citim copiilor din George Coșbuc și nu din Edgar Allan Poe. Cultural, el este extrem de criticabil. Dar, politic, este mai puțin dăunător. Naționalistul școlăresc nu respinge cultura universală. În schimb, este mânat de un etatism blând. Din banii statului român, zice el, trebuie promovată națiunea română. Și ce dacă nu avem multe hărți cu mapamondul? Națiunea mapamondeză trebuie promovată de statul mapamondez.

Naționalismul dușmănos

Nou formatele state naționale au zone de eficiență, dar pierd accesul la un imperiu care le oferea o piață comună, un sistem de recrutare a birocraților și un sistem legal previzibil. Construcția unei noi societăți în aceste condiții nu este un lucru tocmai ușor. Dar, chiar și în cazul unui succes, statul tot va intra în criză economică la un moment dat. Pentru că așa este în capitalism.

Criza crează o stare de nesiguranță și lipsă de încredere în sine atât în populație cât și în elita conducătoare. Această nesiguranță este pansată prin cultivarea dușmanilor.

Dușmanul extern este util în a menține imaginea eroică în timpuri grele. Cu ajutorul său acea parte a populației predispusă la depresie se încurajează și acea parte predispusă la revoltă se liniștește. Gândiți-vă la Rusia. Economia se prăbușește sub presiunea unor sancțiuni economice (limitate) și a scăderii prețului petrolului în contextul unei economii slab diversificate. Dar rusul de rând, în proporții de masă, susține în continuare acțiunile președintelui Putin, eroul din Crimea. Evident, cel mai bun dușman extern este cel care poate acea o „coloană a cincea” în țară. De aceea statele care au minorități în vecini riscă să evolueze de la dușmănii inventate la dușmănii reale.

Dușmanul intern este acea clasă care „suge din avuția țării și produce majoritatea dezordinilor”. Aici poate fi vorba de fostele grupuri privilegiate politic (fermieri albi în Africa) sau dimpotrivă, grupuri marginalizate care, neputând avea pământ în proprietate, s-au orientat mai devreme către un mod de viață capitalist (evreii în mai multe țări). Uneori, averile și influența grupului vizat sunt de-a dreptul fantezii (romii în mai multe țări). În mod amuzant, marginalizarea economică a dușmanilor interni duce economia în jos, mai ales în țările în care straturile competent-capitalist ale societății sunt deja destul de subțiri.

Inventarea dușmanului extern poate duce la război. Inventarea dușmanului intern poate duce la pogromuri.

*

Mai există și alte specii de naționalism despre care nu am vorbit. Există un naționalism al echipelor de sport și al Cărții Recordurilor. Există un (destul de chinuit) naționalism civic în câteva țări (Franța, SUA, poate Marea Britanie). Dar acestea ne interesează mai puțin.

Ce fel de naționalism este, deci naționalismul politic românesc? Să presupunem pentru o clipă, că structura propusă de mine mai sus nu are nici o legătură cu realitatea. Că naționalismul este iubirea de nație. Dar, în mod logic, naționalistul își iubește națiunea mai mult decât își iubește patria. Iubește mai mult „românii” decât „cetățenii”. Și intră în politică pentru a le apăra drepturile. Adică, să fim preciși, pentru a-i apăra pe cei puternici de agresiunea continuă a celor slabi. Pe cei mulți de cei puțini. Așa se vede naționalistul pe sine, și de aici vine drama lui. Căci, luând o poziție defensivă, el nu poate să nu recunoască că cei mulți nu au nevoie de apărare. Că, de fapt, națiunea se poate apăra, dacă dorește. De aceea, naționalistul este cel mai adesea supărat pe națiunea lui. Pentru că nu vede pericolul, pentru că s-a moleșit, este manipulată. El este frustrat pe propria nație și, uneori, invidios pe națiile adverse care, uite, sunt mai unitare.

Dar, ca să ne întoarcem la clasificarea inițială, este evident că naționalismul românesc este dependent de existența unor dușmani. Ungurii, evreii, homosexualii, sirienii, americanii, europenii. Cineva, oricine, pe care să îl putem urî și de care să ne temem, uitând, pentru o clipă, cât de gri este existența de zi-cu-zi. Deci, nu știu sigur pe cine iubea Corneliu Vadim-Tudor, dar știu că ne-a învățat să urâm.

Andrei Tiut

Anunțuri

6 comments

  1. Pingback: Ce este naţionalismul?

  2. Pingback: Andrei Tiut: Ce este naționalismul? (la moartea lui Vadim-Tudor) | Romania Evanghelica

  3. În afară de observaţiile referitoare la persoana şi la retorica vadimistă, restul concluziilor sunt sofisme ieftine, uşor de construit atunci când conceptul dezbătut se numeşte „naţionalism”. Fiind convins că orice argumentare via online este de prisos, termin prin afirmaţia: sofisme domnule, sofisme. Subiectul are nevoie de argumente palpabile, nu de reducţionism à la Boia!

  4. „Minunat lucru dragostea de patrie – avea să scrie Ceaadaev puţin mai târziu în Apologia unui nebun. Dar există ceva şi mai bun decât ea: dragostea de adevăr. Dragostea de patrie naşte eroii, dragostea de adevăr făureşte înţelepţii. Dragostea de patrie divide popoarele, alimentează ura naţională, uneori îndoliază pământul. Dragostea de adevăr răspândeşte lumina care duce la desfătările sufleteşti, care apropie oamenii de dumnezeire. Nu pe calea patriei, ci pe calea adevărului se urcă la ceruri.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s