Personalizarea vieții politice în România Răspunde

charisma-2[1]

Experiența politică postdecembristă ilustrează o generalizare a personalizării politicului conformă cu fundamentarea unei opoziții între imaginea liderului acuzași imaginea liderului salvator. Acestea sunt cele două instanțe care au ghidat discursul politic în contexte electorale și în intervalele asumării actului guvernamental. În România toate luptele politice sunt câștigate grație discursului acuzator îndreptat împotriva unor conducători cărora le este atribuit eșecul guvernării și care primesc imagini profund negative în presă. Câștigătorul la rândul său preia aura eroului care salvează situația și pedepsește iresponsabilitatea. Dezbaterea purtată în jurul ideologiei sau a programului politic este aproape inexistentă.

Fenomenul personalizării vieții politice, atâta timp cât se rezumă la nivel discursiv, nu amenință direct regimul politic democratic, însă are efecte negative din punctul de vedere al legitimității instituționale și implicit al participării cetățenilor la procesul decizional. Fără o schimbare a culturii politice atât în rândul maselor, cât și în rândul elitelor, acapararea simbolică a puterii de persoane va fi o constantă ce va caracteriza viața politică românească. More…

New kids on the polls 8

Clipboard01

Mirel Palada, extrapolând date din sondajele CCSB şi Sociopol, estimează că aproape un milion de români s-au întors în ţara în ultimele 12 luni. Dacă estimăm o prezenţă a acestora la vot în linie cu alegeri anterioare rezultă cam 450 000 de alegători noi şi apetisanţi. Dacă ne gândim că sunt oameni care nu au mai votat de multi, pare rezonabil să estimăm 550 000 în plus la europarlamentare (pseudo-first-time-voters), tot cam atât la prezidenţiale (pe Constituţia actuală! şi presupunând alegeri cu miză), dar 450 000 la parlamentarele naţionale. Să estimăm, aşa, grosier, o jumătate de milion de noi alegători. Plus alţii care poate se vor întoarce de acum încolo.

Nu ştim multe despre ei, dar ceea ce ştim este consistent. Pe de o parte, din alegerile lor de viaţă putem deduce că sunt dispuşi către alegeri radicale, fără să fie neapărat descurajaţi de riscurile implicate. Apoi, ştim că acei puţini dintre ei care au ajuns la vot au susţinut în mod constant formaţiuni mai mult sau mai puţin radicale: CDR, DA, PDL, PPDD.

More…

De ce Traian Băsescu nu poate fi primul ministru al lui Victor Ponta (I) 3

În octombrie 1991, după căderea Guvernului Roman, PNL participă la guvernarea Theodor Stolojan, pe atunci sprijinit de FSN. În aprilie 1992 PNL părăsește CDR. În septembrie 1992, la alegerile locale, opinia publică va fi șocată să afle că PNL a căzut sub pragul electoral, ne-reușind astfel să intre în Parlament. Este lecția fundamentală a trădării în politica românească. Morala pe care au reținut-o partidele nu este atât că ar fi rău să trădezi, ci că are și trădarea dichisul ei. Memoria colectivă nu este foarte lungă, dar este; de aceea o trădare de succes trebuie să gestioneze corect această problemă.

În martie 1992 Petre Roman rupe FSN în două, câștigând alegerile interne cu moțiunea „Viitorul azi”. Pe termen scurt, Petre Roman candidează sub numele consacrat FSN. Dealtfel partidul are un re-branding foarte lent și ca la carte: FSN -> FSN (PD) -> PD (FSN) -> PD. Astfel se înceracă menținerea iluziei continuității. (Aceeași strategie va fi folosită mai târziu de PDL care păstrează culoarea portocaliu.) În 1995 Petre Roman susține nevoia unei alianțe ne-electorale largi; în 1996 partidul candidează separat. Abia după turul doi al prezidențialelor, când Petre Roman îl susține pe Emil Constantinescu, putem considera definitivă ruptura între dl. Roman și electoratul iliescian.

Între 1996 și 2000 PD se apropie de PNL, împreună cu care formează o alianță informală care suge din vlaga politică a PNȚ-CD, cu largul și involuntarul concurs al elitelor țărăniste. Problema de imagine o are acum PNL, care are nevoie să gestioneze ruperea de partidul care l-a ajutat să se re-întoarcă în Parlament. Din fericire pentru PNL, până când să se anunțe ruptura, PNȚ-CD este deja serios compromis. De aceea electoratul vechiului CDR este poate mai iertător. Oricum, nu există în 2000 o alianță pre-electorală între PD și PNL; cele două partide candidează – și supraviețuiesc – separat. More…

Continuitate vs. revoluție: cine va fi președinte în 2014? 6

mystery-men-poster

Din 1996 până în 2009 avem în esenţă doar două poveşti de succes prezidenţial. În prima poveste stânga conservatoare se află la putere. Guvernarea este osificată şi cei patru ani de mandat îşi spun cuvântul, dar, aparent, sondajele şi controlul aparatului de stat sugerează o victorie electorală. Dreapta non-extremistă (CDR în 1996, PNL în 2004) se aliază cu stânga non-conservatoare (PD(L) în ambele cazuri). Împreună formează Coaliţia Progresistă sau, şi mai bine, Coaliţia Revoluţionară (veţi vedea imediat de ce). După mari emoţii progresiştii îi înving pe conservatori.

În a doua poveste avem un lider redutabil, carismatic, care candidează pentru un nou mandat. El care controlează cea mai puternică maşină de vot a ţării (chiar dacă în 2009 aş acorda acest titlu inter pares). Oponenţii se coalizează mult mai slab decât în modelul „Coaliţiei Progresiste” (în 2000 deloc, în 2009 doar în turul doi) şi pierd.

Dar să nu ne limităm la victorii. Înfrângerile din 2004 şi 2009 au fost la limită şi, într-un sens, pot fi considerate succes. Coaliţia din 2009 se potriveşte în bună măsură ideii de „Coaliţie Revoluţionară”. Doar în 2000 candidatura lui Adrian Năstase însă este atipică. Acesta nu este un fost preşedinte ci „doar” un fost prim-ministru. Dar, poate mai important, este un personaj lipsit de carismă. More…

Am avut deficit de democraţie în România? (1): Intelectuali vs. politruci 6

O să încep acest articol cu un citat din, scuzaţi, Andreea Pora:

Mersul tarii spre dictatura este explicat cu ochi sticlosi de aceiasi Ciuvică, Ghișe, Pavelescu, Ciorbea, Norica, Andon, Constantinescu, Bolcaș, Olteanu, Serban, Stan, Cristoiu, Săftoiu, ca sa-i enumăr doar pe clienții fideli.

Sună corect dar este greşit. Majoritatea celor de aici sunt politicieni de rangul doi-trei şi jurnalişti-entertaineri. Chiar dacă ar fi spus aşa ceva istoria nu îi reţine. Însă Norica Nicolai, Emil Constantinescu şi Bogdan Olteanu sunt (foşti) politicieni respectabili, ceea ce zic ei lasă urme. Să căutăm deci urmele. Un search pe termenii Norica „Basescu dictator”, Olteanu „Basescu dictator” şi Constantinescu „Basescu dictator” nu o să producă rezultate relevante. În loc de „Norica” Google ne va recomanda chiar „Noriega” ca fiind o potrivire mult mai bună. Avem, deci, o hiperbolă: în fapt nişte personaje secundare şi eventual la limita respectabilităţii aduc nişte acuze care se suprapun parţial cu cea de dictatură. More…

Incursiuni în irealitatea imediată: Ion Cristoiu şi apărarea lui Adrian Năstase 4

"1984" in a "Brave New World"

În ziarul ironic intitulat Adevărul, cameleonicul jurnalist Ion Cristoiu – un termometru infailibil, alături de camaradul său Cristian Tudor Popescu, pentru deruta morala şi dezastrul intelectual ajunse la cote toxice din presa şi societatea românească actuală – redactează o înduioşătoare şi totodată absurdă pledoarie în favoarea fostului premier Adrian Năstase, un simbol al corupţiei, arivismului şi sechelelor comunismului recent condamnat pentru fapte de corupţie, care frapează prin ridicol, stupiditate şi – înainte de toate – prin tupeu.

More…

Republica confuză 10

Palatul Parlamentului

Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au consacrat un tip de regim în care preşedintele are puteri dincolo de cele formale prin influenţa pe care o păstrează în cadrul partidului/coaliţiei de  guvernare. Acest model era, de facto, susţinut de Constituţie prin aceea că preşedintelui „independent de partide” i se permitea să rămână un vector de imagine la următoarele alegeri. Odată cu 2004 însăşi ideea de majoritate este radical re-gândită; acest factor, alături de altele,  duce la o serie de variaţii în timp ale regimului de guvernare.

More…

SUA, departe de Europa de Est 12

Anul acesta se implinesc 20 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrala şi de Est. Celebrele imagini ale dărâmării zidului Berlinului şi ale victoriei Solidarităţii  vor fi din nou prezentate în emisiunile de ştiri şi în documentare. Probabil mulţi telespectatori le vor ignora. Barack Obama pare să fie mult prea ocupat cu noua politică externă a Statelor Unite şi propabil  îşi va aminti  vag de ce s-a întâmplat atunci în Europa de Est

More…

Central and Eastern European fears 2

A group of Central and Eastern European intellectuals and former chiefs of state have published on July 16 an open letter to the President of the United States of America, voicing their concerns regarding the current state of relations between the countries of this region and the United States. The letter comes after the US-Russia summit and is signed by Vaclav Havel, Lech Walesa, Emil Constantinescu, Valdas Adamkus, Martin Butora, Matyas Eorsi, Alexandr Vondra and other important figures who have played a part in the recent history of Central and Eastern Europe. In the letter they emphasize the role played by the United States in Central Europe’s (CEE) transition from authoritarianism to democracy, remind Washington of the contribution made by the countries of this region to the American war effort in Iraq and Afghanistan, while deploring the fact that the CEE is no longer a priority for US foreign policy. The letter criticizes the new “realist” foreign policy of the Obama Administration concerning Europe and Russia, with the shadow of Yalta looming large in the minds of the signatories.

More…

Un guvern cu faţa către preşedinte. Un preşedinte cu faţa spre trecut 1

A rămas ca eu să scriu un text despre relaţia dintre guvern şi preşedinte. Deci… această relaţie va fi proastă. Acum că am lămurit succint acest aspect putem să dicutăm despe slăbiciunile fiecăruia. Adică, bun, nu se vor înţelege şi îşi vor da la punctele sensibile; dar punctele acestea unde sunt? Acest articol este despre slăbiciuni şi riscuri, în special despre cele mai puţin săritoare la ochi.

More…