Republica confuză 10

Palatul Parlamentului

Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au consacrat un tip de regim în care preşedintele are puteri dincolo de cele formale prin influenţa pe care o păstrează în cadrul partidului/coaliţiei de  guvernare. Acest model era, de facto, susţinut de Constituţie prin aceea că preşedintelui „independent de partide” i se permitea să rămână un vector de imagine la următoarele alegeri. Odată cu 2004 însăşi ideea de majoritate este radical re-gândită; acest factor, alături de altele,  duce la o serie de variaţii în timp ale regimului de guvernare.

Republica Populistă România.

Când, în decembrie 2004,  Traian Băsescu a făcut presiunile necesare pentru a-l instala pe C.P. Tăriceanu ca premier s-a bazat pe imensul val de popularitate post-electorală.  Deşi PSD (+PUR) câştigase o majoritate relativă şi păreau capabili să construiască o alianţă, populaţia îşi schimbă masiv opţiunea de vot imediat după alegeri. Dincolo de rezultatul alegerilor, de modul în care era interpretată Constituţia la acel  moment sau de propriile contradicţii interne vocea populaţiei se aude clar şi puternic prin preşedintele său, care ameninţă cu alegeri anticipate în caz că nu obţine guvernul dorit.

Este în esenţă o soluţie populistă, prin care voinţa vie a naţiunii se opune şi înfrânge voinţa formalizată a aceleiaşi naţiuni (fac aceste comentarii fără vre-o conotaţie morală).

Republica parlamentară

Într-un discurs ţinut înaintea remanierii din aprilie 2007 (nu am mai găsit data exactă) premierul îşi afirmă loialitatea mai degrabă către Parlament decât faţă de Preşedinte. Dincolo de simpla retorică, domnul Tăriceanu îşi pune în practică ideile pe parcursul următorilor ani, asigurând o majoritate stabilă, deşi doar parţial transparentă. Logica de legitimare este exact inversă celei din 2004. Nu mai contează ce vrea  electoratul azi ci configuraţia ieşită din ultimele alegeri valide. Deşi cumva anti-populistă, această abordare nu este fără succes. PNL obţine un succes istoric, iar majoritatea de facto PNL-UDMR-PSD câştigă peste 50% din locuri în Parlament.

Intermezzo

Nu cred că instalarea guvernului Boc în decembrie 2008 aduce o modificare a jocului constituţional. Guvernul este format din PD-L şi PSD care aleg să nu joace cartea forţei până la capăt în vedera maximizării capitalului electoral în alegerile prezidenţiale. Logica se schimbă abia în octombrie 2009, odată cu nominalizarea lui Lucian Croitoru ca prim-ministru (în locul lui Klaus Johannis, favorizat de opoziţie).

Momentul Johannis reprezintă, poate, apogeul parlamentarismului post-decembrist. În mod tradiţional liderii executivului bicefal (domnii Iliescu, Năstase, Constantinescu, Tăriceanu, Băsescu) se pun în fruntea unei sau alteia din facţiunile din partid şi Parlament înclinând balanţa în favoarea ei prin greutatea funcţiei şi influenţei personale. Prin contrast, parlamentul se auto-organizează în 2009 în jurul lui Klaus Johannis (sau împotriva lui Traian Băsescu, dacă preferaţi) şi, dincolo de oarecari ambiguităţi constituţionale, îşi face auzită vocea cu aceeaşi claritate cu care „poporul” se făcea auzit în 2004.

Republica prezidenţială

Eşecul Parlamentului de a numi sau bloca Primul-ministru transformă România (cel puţin pentru perioada de nominalizare a Guvernului) într-un stat prezidenţial. Administrarea optimă a acestei puteri prin numirea unui prim ministru „de încredere” şi practicarea mijloacelor de presiune consacrate de pe vremea domnilor Iliescu şi Constantinescu duce la permanentizarea stării şi după ce primul-ministru a fost numit. Mijloacele de control specifice echilibrului puterilor (checks and balances) sunt fie discreditate (suspendarea) fie ineficiente din cauza fricii şi corupţiei (moţiunea de cenzură) lăsând Preşedintelui un larg câmp de acţiune.

Republica judiciară

În urma contradicţiilor ilustrate mai sus ar fi fost de aşteptat ca a treia putere să intervină stabilind o practică unitară. Datorită lipsei de voinţă, opacităţii Constituţiei sau combinării celor doi factori acest lucru nu s-a întâmplat. În condiţiile în care Curtea poate reveni (şi chiar revine) asupra propriilor decizii asta înseamnă că, în fiecare an, Constituţia este ceea ce ne învaţă ultima decizie a CC.

Nu spun că asta e intenţia sau responsabilitatea strictă a judecătorilor. De facto, însă, acesta  este rezultatul modului în care aşteptările noastre faţă de legea fundamentală s-au schimbat în timp.

*

De regulă atunci când vorbim de regim constituţional din România încercăm să găsim dincolo de variaţia faptelor fie un fir roşu care face leagă soluţii de guvernare aparent diverse fie o interpretare „corectă” a textului legal care poate fi opusă interpretărilor „greşite” ale celorlaţi.

Sugestia acestui articol este alta. Dacă înainte de 2004 exista un orizont de aşteptare comun al  societăţii faţă de limitele şi forma puterilor în stat, evenimentele de după 2004 întâi au răsturnat şi apoi au relativizat cu totul acest orizont. Revenirea la o logică a previzibilului nu necesită o reformă majoră a statului. Mai degrabă una de clarificare într-un sens sau altul. Până atunci, însă, România rămâne o republică confuză.

Andrei Tiut

Anunțuri

10 comments

  1. Pingback: Tweets that mention Republica confuză « -- Topsy.com

  2. Simplist şi superficial. Aş începe cu o observaţie despre inovaţia „Republică judiciară”. CCR nu este parte a puterii judecătoreşti. Este o instanţă mai degrabă politică, în sensul de valori ale polis-ului, ce calibrează normele puse în discuţie şi după spiritul Constituţiei, ceea ce reprezintă mai mult decît aplicarea unei legi, fie ea şi fundamentală. Deciziile CCR sunt fundamentate şi de doctrină juridică, ceea ce separă net CCR de puterea judecătorească. Sigur, modul de compunere a CCR este discutabil (aş opta pentru referendumuri revocative în reglarea pe cale democratică a componenţei, dar asta e altă poveste)

    Să revenim la parlamentarism. Parlamentarismul nu se poate afirma decît în cadrul constituţional. Iar pentru virajul spre parlamentarismul pur, Constituţia nu admite majorităţile ad hoc, ci numai majorităţile monolite şi verificate electoral. (v.art. 103). Cu alte cuvinte, la reprezentativitate de acelaşi rang, are prioritate persoana juridică (partidul/ alianţa) în dauna celei fizice (Preşedintele). În toate celelalte cazuri, republica este semiprezidenţială, în sensul că Preşedintele are prioritate la numirea Premierului, însă nu îl poate revoca. Asta nu ştirbeşte prea mult parlamentarismul, din moment ce Parlamentul poate trînti Cabinetul format ca urmare a numirii de către Preşedinte a Premierului. Simplul fapt că după două trîntiri consecutive se dizolvă Parlamentul, iar nu Preşedintele, e semn mai degrabă de (semi)prezidenţialism, pe care nu avem de ce îl contesta din moment ce discuţia despre reforma constiuţională se amînă sine die.

    Legiuitorul a fost suficient de coerent cît să opună Preşedintelui (persoană fizică de drept public) tot o persoană cu aceleaşi proprietăţi fizico-chimice, anume, o alianţă PRE-electorală (pînă la primul partaj, considerată persoană juridică de drept public).

    Aglutinarea Iohannis nu poate fi numită parlamentarism, din moment ce majoritatea s-a constituit fără proba ulterioară a alegerilor.

    De fapt, restricţia constituţională cu pricina a motivat recent înregistrata formaţiune politică USL. Fondatorii săi speră ca în urma alegerilor din 2012 USL să obţină reprezentativitatea de rangul Preşedintelui, pentru a instala regimul parlamentar de puritate mare, şi în acelaşi timp, permis de Constituţie. Pînă la urmă, a înţeles şi coaliţia Grivco litera şi spiritul Constituţiei, şi cel puţin pentru asta merită felicitată.

  3. CC are o evidenta componenta politica – aici suntem de acord. Acestea fiind spuse, mi se pare ca nu este nici parte a puterii legislative nici a celei executive. Iar societate civila nu poate fi.

    In rest, afirmatia „Parlamentarismul nu se poate afirma decît în cadrul constituţional.” mi se pare, sincer, gresita. Ati facut o analiza foarte interesanta a Constitutiei in care sugerati ca Parlamentul nu isi poate impune vointa decat daca ea este validata expres fie de Presedinte fie de alegeri. Ori parlamentarismul (preemineta politica a Parlamentului) este un concept politic pe care Constituanta a avut de ales intre a-l include in Constitutie sau nu. In cazul in care aveti dreptate raspunsul este un evident nu.

  4. Vă rog să observaţi că regimul este cînd parlamentar, cînd prezidenţial atenuat (în niciun caz prezidenţial pur). Iar asta, în funcţie de un criteriu simplu: majoritatea absolută obţinută strict electoral (iar nu prin negocieri postelectorale). Aşadar, preeminenţa voinţei Parlamentului (atenţie!) la desemnarea Premierului este condiţionată de o majoritate impusă electoral. NU altfel. Însă parlamentul are arma respingerii desemnării făcută de Preşedinte, ceea ce atenuează prezidenţialismul.

    Bonus

    Nu este singura situaţie cînd regimul legislativ virează brusc. Vă pot oferi proba că nici măcar bicameralismul nu este absolut. Ce poate însemna votarea proiectelor de acte normative în plenul camerelor reunite, dacă nu MONO-cameralism? Şi vă pot da şi o cifră: circa 23% din numărul şedinţelor în plen se desfăşoară în plenul camerelor reunite. Ceea ce s-ar traduce statistic: parlament aproape bicameral. Un nonsens, dar unul de care, sunt dezolat să o spun, prea puţini se cramponează.

    Aşadar, cînd o Constituţie proclamă egalitatea 1=2, dacă e să luăm numărul camerelor, şi 1=3, dacă e să luăm reprezentativitatea relativă a deputaţilor şi senatorilor* cînd votează în plenul camerelor reunite, vă daţi seama că discuţia despre parlamentarism este una niţel prea elevată.

    ––––––––
    * Nici măcar criteriul reprezentativităţii nu e respectat. Raportul de reprezentare comparativ deputat:senator este de aproape 1:3. La bunul simţ, votul unui deputat nu poate fi egal cu al unui senator. Cu toate acestea, legiuitorul nu a avut nicio greaţă în a le egaliza. 🙂

  5. @ Marius Delaepicentru
    Nu exista majoritati monolite si verificate electoral decat in statele care utilizeaza votul majoritar, nu in state cu sistem mixt proportional sau proportional. Majoritatile reflecta intotdeaun optiunile natiunii dintr-o o anumit perioad. Parlamentarismul romanesc este tratat destul de bine in constitutie. In nici un regim democratic, chiar si in cele parlamentare, hotararile Parlamentului nu sunt „validate de presedinte”. Acest lucru ar insemna incalcarea separatiei puterilor – atat parlamentul cat si ramura executiva au arii de competenta clar stabilite. Promulgarea unei legi nu inseamna validare ei, iar existentei unui drept de veto al presedintului intr-un sistem democratic, este ponderat de anumite prevederi constitutionale – in SUA presedintele are drept de Veto asupra hotararilor congresului, doar daca acestea nu sunt luate cu o majoritate de 2 treimi.
    @Andrei
    Nu inteleg foarte bine argumentul legat de CCR. Pe de o parte componenta CCR reflecta partidocratia existenta in Romania – o noua putere nu ar face altceva decat sa modifice componenta in favoarea ei. Componente oarecum similare gasesti in Germania sau chiar in SUA – (apropo faptul ca judecatorii Curtii Supreme ai SUA sunt numiti de presedinte, o face automat subordonata puterii acestuia?). Pot exista cazuri si mai nefericite deca cel romanesc – intr-una din tarile baltice controlul constitutional este facut de comisia juridica a parlamentului. Pe de alta parte CCR functioneaza dupa o lege oarecum neclara, doctrina dreptului romanesc este un pozitivism juridic constrangator, iar uneori Curtea nu doreste sa arbitreze jocul politic cand e intr-adevar nevoie – vezi decizia ciudata din cazul Legii Educatiei – eu cred ca CCR avea autoritatea sa impuna abandonarea procedurii adoptarii in regim de urgenta si clarficarea cazurilor in care ea poate fi utiliziata. Din pacate separatia puterilor la noi e perceputa pagubos – fiecare putere se considera suverana in sfera sa, si nu accepta interventia celeilalte, chiar daca e intemeiata. Nu avem practic un sistem consacrat de checks and balances care sa completeze separatia puterilor.

  6. Nu exista majoritati monolite si verificate electoral decat in statele care utilizeaza votul majoritar, nu in state cu sistem mixt proportional sau proportional.

    Vă propun să citiţi Constituţia României şi veţi descoperi că există.

    In nici un regim democratic, chiar si in cele parlamentare, hotararile Parlamentului nu sunt „validate de presedinte”…

    Corect, dar dacă veţi reciti Constituţia, veţi descoperi că Preşedintele numeşte, iar Parlamentul aprobă. Nu invers.

    Promulgarea unei legi nu inseamna validare ei, iar existentei unui drept de veto al presedintului intr-un sistem democratic, este ponderat de anumite prevederi constitutionale –…

    Este şi cazul României. În cazul întoarcerii unei legi la Parlament, e poate fi validată, chiar şi în aceeaşi formă, FĂRĂ promulgarea de către Preşedinte. Întoarcerea la Parlament a unei legi nu reprezintă un veto, ci o cerere de reexaminare, după care mingea iese definitiv din curtea Preşedintelui, ceea ce arată regimul parlamentar. Dacă citiţi Constituţia cu neutralitate, veţi descoperi că cele două instituţii se cenzurează reciproc, fără ca asta să ştirbească parlamentarismul. Un eventual conflict nu paralizează una din părţi, ci cel mult îi temporizează (întîrzie) exprimarea voinţei.

  7. „Vă rog să observaţi că regimul este cînd parlamentar, cînd prezidenţial atenuat (în niciun caz prezidenţial pur). […] în funcţie de un criteriu simplu: majoritatea absolută obţinută strict electoral”
    Cu totul de acord, cu deosebirea (?) că mie mi se pare o ambiguitate nefericită (ca să fiu rezervat).

    @ George: cred că rolul Curții (fie și politizată) este să dea consistență modului în care Constituția este aplicată de stat și înțeleasă de societate. Aste nu exclude nuanțări succesive sau (la limită și rar) reveniri asupra propriilor decizii. Dar impresia mea este că frecvența și radicalitatea interpretărilor duce la re-scrierea doctrinei în același mod în care Ministerul Adevărului re-scrie istoria în „1984”. Situația constituționalistului Emil Boc care și-a retras propriile afirmații este doar un caz extrem.

    Astfel Constituția devine echivalentă cu hotărârile ad-hoc ale Curții, ceea ce face din Curte un organism cu puteri de facto legislative și executive. (Notă: nu contează în acest argument dacă judecătorii intenționează să obțină acest efect sau nu)

  8. @Andrei
    Curtea nu poate da Constitutiei o interpretare consistenta – nu poti sa ai o practica consistenta pe un text voit ambiguu – (aduti aminte ce spunea Stanomir pe tema asta la curs…)

  9. Pingback: Cateva comentarii la interviul dat de Traian Basescu la RRA « Motanul Incaltat

  10. Pingback: Parlamentul a învins. Restul este politică «

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s