Ferguson, USA Răspunde


Majoritatea administrațiilor din lumea aceasta înțeleg intuitiv ideea lui Max Weber că statul deține monopolul violenței legitime. La nivelul cel mai simplist există ideea că poate ar trebui să lăsăm forțelor de ordine o anumită discreție letală astfel încât să fim siguri că vor aplica forța când este necesar. Dar există și o interpretare mai subtilă și mai problematică: un stat nu prea își poate permite să cedeze în fața forței, chiar dacă forța se pune în slujba unei cauze legitime.

Tradiția mainstream a protestului american este a nesupunerii civice. Martin Luther King, hippioții și mișcările Occupy aprind imaginația publicului, nu Panterele Negre sau eco-teroriștii. Dacă statul începe să cedeze în mod manifest în fața revoltelor, atunci legitimează revolta (violentă) ca mijloc de a soluționa probleme. Și, prinși între ieșirile de locuri de muncă, schimbările culturale și intrările de migranți, americanii au destule probleme. More…

Reclame

Personalizarea vieții politice în România Răspunde

charisma-2[1]

Experiența politică postdecembristă ilustrează o generalizare a personalizării politicului conformă cu fundamentarea unei opoziții între imaginea liderului acuzași imaginea liderului salvator. Acestea sunt cele două instanțe care au ghidat discursul politic în contexte electorale și în intervalele asumării actului guvernamental. În România toate luptele politice sunt câștigate grație discursului acuzator îndreptat împotriva unor conducători cărora le este atribuit eșecul guvernării și care primesc imagini profund negative în presă. Câștigătorul la rândul său preia aura eroului care salvează situația și pedepsește iresponsabilitatea. Dezbaterea purtată în jurul ideologiei sau a programului politic este aproape inexistentă.

Fenomenul personalizării vieții politice, atâta timp cât se rezumă la nivel discursiv, nu amenință direct regimul politic democratic, însă are efecte negative din punctul de vedere al legitimității instituționale și implicit al participării cetățenilor la procesul decizional. Fără o schimbare a culturii politice atât în rândul maselor, cât și în rândul elitelor, acapararea simbolică a puterii de persoane va fi o constantă ce va caracteriza viața politică românească. More…

De weekend: Max Weber şi Urzeala Tronurilor 17

GOT

Urzeala tronurilor, după cum probabil ştiţi, este un serial HBO care urmăreşte lupta a şapte familii nobile pentru stăpânirea Westeros-ului. Ca persoană cu studii de ştiinţă politică am tendinţa ca în fiecare poveste fantasy să văd o alegorie a societăţii umane. De multe ori această tendinţă eşuează dur în faţa mereu aceloraşi clişee hollywoodiene. Dar Urzeala Tronurilor chiar se pretează. Aşadar…

Unul dintre primii care se răscoală este Robb Stark, fiul lui Eddard. Acesta exercită, precum tatăl său, cea mai pură autoritate tradiţională. Nordul este, în general, locul unde se respectă, „religia veche”, „legile vechi”, unde supuşii sunt văzuţi aproape ca membrii ai familiei extinse. În aceste condiţii, Robb nu încearcă să ocupe „tronul de fier”. El porneşte războiul ca să îşi salveze surorile şi să îşi răzbune tatăl. Supuşii sunt cei care îl proclamă „rege în nord”, dorind să profite de ocazie pentru a întări autarhia tradiţională a Nordului.

Peste apă, în Essos, Daenerys Targaryen este căsătorită cu un lider dothraki, care îi face cadou trei ouă fosilizate de dragon. Dragonii fuseseră sursa puterii familiei Targaryen vreme de secole, dar stirpea lor era considerată dispărută. La moartea soţului , Daenerys pune ouăle pe rugul funerar şi apoi păşeşte ea însăşi în flăcări. A doua zi este găsită în cenuşă goală, însă nevătămată. Lângă ea, trei pui de dragon proaspăt eclozaţi. Astfel se naşte o carieră politică.

Legitimitatea sa este în mod evidet carismatică. La început, Daenerys, „mama dragonilor”, face să renască atributele mitice ale Casei Targaryen, preluând astfel o carismă instituţionalizată şi transmisibilă. Însă vedem de la începutul seriei cum ea are propria ei putere de convingere şi propria carismă, prin care transformă duşmanii în prieteni şi aliaţi. More…

Starea analizei politice în online 5. Spre sfârșitul carismei? 4

episode-8-don5

Am găsit pe blogul lui Cătălin Augustin Stoica următoarea descriere a electoratului USL:

Profilul votantului USL: femei, persoane cu virste de 61 de ani si peste, votanti cu nivel scazut de scolaritate (i.e., mai putin decit liceul), rezidenti in Muntenia, Moldova si Bucuresti.

Este o decriere total greșită, pe care am găsit-o și în Evenimentul zilei. În fapt USL conduce confortabil în toate categoriile menționate. Ceea ce enumeră dl. Stoica nu este o măsură a grupului (medie, mediană) ci o însușire seacă a categoriilor care sunt, fie și cu puțin, mai bine reprezentate. Metodă folosită des în presă și în rapoartele pe care companiile de sondaje le scriu uneori atunci când cred că clienții lor sunt proști. Dificultatea logică a acestei fraze se vede imediat mai jos când domnul Stoica trebuie să explice diferența dintre PNL și PSD: More…

Raport despre starea analizei politice în mediul online 1

Atunci când „mârâi” despre starea analizei politice (/sociale) în România – şi asta se întâmplă des – mă leg de două lucruri. Unu, că nu avem teorii aplicabile. Doi, că nu avem date.

De fapt teorii sunt, ba uneori chiar prea multe. Avem şi noi marxiştii noştri, ordoliberalii noştri şi orice mai vreţi. Lipsesc middle-range theories adică acele constructe coborâte cât de cât la un nivel particular. Şi lipsesc nu doar pentru România ci – din câte mai ştiu – pentru tot spaţiul estic. Acuma, ar exista şi asemenea teorii; mi le-au aruncat în faţă mai mulţi universitari cu care am discutat problema. Dar nu „au prins”, nu au produs un program de cercetare. Adică, degeaba muncesc unii să conceptualizeze problema, că sunt citaţi tot clasicii Marx şi Weber şi Wittgenstein şi Hayek şi alţii asemenea.
More…

Blestemul carismei (The spice must flow) 7

Pe când pregăteam acest articol, cineva relativ apropiat de fenomen mi-a explicat: „Există câţiva care regretă că au penis. Acuma nu pot să ofere decât o gaură prin care să fie penetraţi de Băsescu. Ei ar dori să aibă două”. Argumentul era că asemenea atitudini extreme sunt rare. Totuşi, articolul meu nu este despre carisma lui Traian Băsescu, ci despre rolul carismei în general.

Teza acestui articol este că viziunea „reformiştilor” din „proiectul Băsescu” se bazează în mod fundamental pe rolul pozitiv al personalităţii carismatice în societate şi nu pe o abordare de tip sistem. Dacă vreţi, carisma le furnizează vitalitate şi orientare în universul social la fel cum „mirodenia” furniza aceste beneficii în universul Dune. De aceea am avut material să scriu acest text fără să mă refer mai deloc la preşedinte.

În limbajul bisericilor apostolice carisma (harisma) este aproximativ sinonimă cu starea de graţie (har). În această stare omul are o relaţie aparte cu Dumnezeu şi poate face lucruri extraordinare. Mintea şi inima credinciosului înţeleg însă că nu omul face aceste lucruri ci Dumnezeu prin om. More…

Legitimitate vs. legalitate 3

Un articol recent al domnului Dragoş Paul Aligică pare să rezume foarte bine poziţia mai multor suporteri ai lui Traian Băsescu, dezorientaţi de aparentul refuz al acestuia de a boicota votul:

Cine dă legitimitate în această țară? Partidele și grupările politice? Campaniile mass media și de publicitate sau marketing politic? Ce zic comentatorii sau știriștii? Opinia publică? Gloata din stradă care sparge vitrine?

Nu. Legitimitatea este dată de expresia voinței cetățenilor prin intermediul mecanismelor și procedurilor statului de drept. Odată cu anunțarea rezultatului, România trebuie să revină imediat la respectarea strictă a regulilor statului de drept.

Dincolo chiar de miza acestui referendum, această poziţie, care capătă o oarecare circulaţie, merită contrazisă făcând o distincţie între lege, legitimitate şi popularitate. În ipoteza domnului Aligică legitimitatea este o noţiune redundantă, un alt nume pentru legalitate. Sociologia, dreptul şi morala par să coincidă perfect. More…

Struţo-cămila funcţiei publice (dacă nu avem încredere în funcţionarii publici ar trebui să privatizăm sau să îi alegem prin vot) Răspunde

Există trei metode de a gestiona problema serviciilor publice compatibile cu o democraţie. Primul este să ne alegem pur şi simplu funcţionarii publici. O asemenea soluţie este încă şocantă pentru marea majoritate a electoratului românesc, dar nu inimaginabilă. În diverse state din SUA electoratul poate alege şerifi, procurori, ba chiar judecători. Nu mi-aş imagina în România alegeri pentru şeful Gărzii Financiare (suntem prea populişti); dar putem alege şeful autorităţii locale pentru protecţia consumatorului, sau al Inspecţiei Muncii.

More…