SUA, departe de Europa de Est 12

Anul acesta se implinesc 20 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrala şi de Est. Celebrele imagini ale dărâmării zidului Berlinului şi ale victoriei Solidarităţii  vor fi din nou prezentate în emisiunile de ştiri şi în documentare. Probabil mulţi telespectatori le vor ignora. Barack Obama pare să fie mult prea ocupat cu noua politică externă a Statelor Unite şi propabil  îşi va aminti  vag de ce s-a întâmplat atunci în Europa de Est

În timpul campaniei electorale din Statele Unite din 2008, The Economist a realizat un colegiu electoral global prin intermediul căruia orice utilizator din Statele Unite dar mai ales din afară, îşi putea exprima opţiunea pentru unul din principalii candidaţi (Barack Obama sau John McCain).  Rezultatele sunt afişate pentru fiecare ţară în parte. Nu este un sondaj profesionist dar poate reda o imagine a popularităţii fiecărui candidat. În Europa de Est, ca şi în alte părţi ale lumii, Barack Obama are mai mult de 50% din voturile electronice. Mesajul actualului preşedinte american ce a pus accent pe schimbare se pare că a fost apreciat în Europa mai mult decât în Statele Unite. Aceast trend pare a fi de neînţeles în Europa de Est. Majoritatea statelor din acest teritoriu care au făcut parte din Pactul de la Varţovia au intrat în NATO, nu când era Bill Clinton la Casa Albă ci sub un alt preţedinte aparent lipsit de înţelepciune (conform unor publicaţii românesti şi nu numai).

După nici şase luni, administraţia Obama nu a arătat niciun interes major pentru spaţiul Est European. Prin urmare, în iulie, foşti lideri ai ţărilor din Europa Centrala şi de Est i-au cerut  preşedintelui american Barack Obama, într-o scrisoare deschisă, să nu uite interesele strategice ale Statelor Unite din această regiune şi să promoveze o politica mai fermă în faţa Rusiei. Printre semnatari s-au numarat  Emil Constantinescu, Pavol Demes, Lubos Dobrovsky, Matyas Eorsi,  Vaclav Havel, Alexander Kwasniewski, Kadri Liik, Janos Martonyi, Janusz Onyszkiewicz, Adam Rotfeld, Vaira Vike-Freiberga, Alexandr Vondra şi Lech Walesa. Ion Iliescu nu se află printe semnatarii acestei scrisori.

Rezumatul a mai fost prezentat şi aici. O să reiau ce este esenţial. Scrisoare punctează următoarele probleme, care necesită o poziţie fermă a Statelor Unite: O reafirmare a alianţei Statele Unite – Europa; o renaştere a NATO, ca cel mai important liant de securitate dintre Statele Unite şi Europa şi care să aibă o poziţie comună în relaţiile cu Rusia; Statele Unite nu ar trebui să renunţe la scutulanti-balistic fără consultarea Poloniei şi Republicii Cehe; Dezvoltarea unei strategii UE-SUA , relaţia NATO şi UE ar trebui să funcţioneze în tandem; Securitatea energetică – SUA ar trebui să sprijine proiecte care să concureze cu Rusia; Eliminarea vizelor pentru România şi Polonia şi sprijinirea dezvoltării unei noi generaţii de lideri în Europa Centrală şi de Est.

Semnatarii acestei scrisori au făcut parte dintr-o generaţie care şi-a pus mari speranţe pe implicarea Statelor Unite in probleme Europei de Est, atât înainte de 1989 cât şi după. Dar de fiecare dată aportul Statelor Unite depindea şi de relaţia cu Rusia. În momentul de faţă interesul este altul faţă de Rusia, şi se bazează pe un asa numit “pragmatism” sau “realism”. Valorile pentru care au luptat şi au fost arestaţi foştii preşedinţi ai Cehiei şi Poloniei,Vaclav Havel şi Lech Walesa au fost uitate.

Dacă numai Iranul contează în acest moment pentru Statele Unite ale Americii, mesajul ciudat pe care Barack Obama l-a trimis Iranului la trecerea în noul an persan şi reacţia târzie la evenimentele post-alegeri par să nu confirme acest lucru,  atunci privirea se îndreaptă către Rusia. Dar până în acest moment nu pare a fi un partener de încredere.

Statele Unite au o datorie morală faţă de Europa de Est. Intregarea în Uniunea Europeană nu a fost sfârşitul unui proces de democratizare care aducea după sine şi o retragere a Statelor Unite.  Sfârşitul Războiului Rece a însemnat începutul unei tranziţii destul de dificile. Menţinerea securităţii şi promovarea intereselor acestui spaţiu ar trebui să rămână o prioritate a Statelor Unite. Douăzeci de ani la nivelul politicii internaţionale nu este o perioadă lungă de timp şi Statele Unite se bucură încă de o legitimitate câştigată în urma Războiul Rece şi continuată cu extinderea NATO.

Ţările din Europa de Est nu posedă încă de o voce puternică de facto în interiorul Uniunii Europene. Este destul de greu de închipuit un lobby pro-american în interiorul Uniunii Europene care să dea rezultate. Au fost alţi actori mai puternici pro-americani care au încercat să facă acest lucru cu mai mult sau mai puţin succes, cum ar fi Marea Britanie.

Polonia a fost una din ţările cele mai apropiate din Europa de Est de Statele Unite. Această atitudine poate fi uşor explicată prin trecutul traumatic al Poloniei şi relaţia ei cu Moscova. În toate acțiunile Statelor Unite, Polonia i-a fost un aliat fidel. În 2007 atât României cât și Poloniei le-au fost respinse vizele către Statele Unite. Atât România câti şi Polonia au fost deranjate de această decizie şi problema a fost inclusă în scrisoare.

Prin această iniţiativă foştii lideri din Europa de Est au vrut să-i amintească preşedintelui Barack Obama că Statele Unite au o datorie morală faţă de Europa de Est. Evident că America are nevoie de ceva mai mult pentru a se repoziţiona. Sunt de acord că Europa de Est ar trebui să vadă ce poate oferi Americii, dar în acelaşi timp administraţia Obama nu are argumentele necesare pentru a neglija aliaţii din acest spaţiu.

Cosmin CĂRBUNARU

12 comments

  1. Cam asta se intampla cu tarile (regiunile) care au trecut de faza critica a democratizarii si nu mai sunt in pericol sa basculeze in zona „semi-democratica”. Asa s-a intamplat si in America Latina dupa tranzitiile din anii 80. Consolidarea democratiei, ordine liberala, economie de piata…ceea ce a facut ca America sa se relaxeze.Din nou, cel mai sugestiv este exemplul Americii Latine. De aceea cred ca o noua relatie a Europei de Est cu America ar trebui sa se faca de pe pozitia unor regimuri democrate consolidate, care se vad ca parteneri care vin cu solutii de colaborare (geostrategic, economic, cultural, n’importe..), si nu cu o mentalitate de genul” America are o datorie morala fata de noi”. Cred ca viitorul relatiilor cu America va fi constituit de o suma de relatii bilaterale, nu EE en bloc, iar pentru asta e nevoie ca fiecare tara sa produca proiecte de parteneriat creative, inteligente. Aici stam mai prost:)

    • America are o datorie morala fata de o serie de aliati fideli si nu am sa mai dezvolt asta. Nu cred ca statele ar trebui sa se comporte ca indivizi egoisti. Sunt de acord cu proiectele de parteneriat, am si mentionat acest lucru.

  2. Nu am spus nicaieri ca statele ar trebui sa se comporte ca indivizi egoisti.In primul comentariu am incercat sa fac o paralela intre abordarea americana a democratizarilor din America latina si cea fata de noile democratii din EE. o dimensiune regionala a privirii administratiei americane cu siguranta exista, dar abordarile bilaterale sunt regula, de fiecare data cand se vrea realizarea unor obiective practice (de la schimburile comerciale si pana la bazele militare). iar pentru asta, pentru a atrage America in diverse proiecte, e nevoie de vointa politica in politica interna a fiecarei tari, de echipe inteligente, idei creative. In rest, nimeni nu te obliga sa dezvolti ceea ce nu vrei sa dezvolti…

  3. „In rest, nimeni nu te obliga sa dezvolti ceea ce nu vrei sa dezvolti…” What is this? Nu-si avea rostul in comentariu. In fine…
    Paralela cu America Latina nu pare simetrica. Bineinteles ca este de dorit si o vointa politica in interiorul fiecarei tari.

  4. Andreea, problema cred ca tine mai putin de strategia americana pe termen lung si mai mult de cine se afla la carma din Washington.
    Anii ’80 au fost anii lui Ronald Reagan. Reagan a trecut de la aparare la atac, ducand rivalitatea dintre cele doua superputeri mondiale la un nivel la care Uniunea Sovietica nu a mai facut fata. A fost urmat de George Bush sr., mai slab si mai dezinteresat decat predecesorul lui (lumea era cu totul alta in momentul cand a ajuns la Casa Alba) . Bush senior a parasit Casa Alba pentru a-i face loc lui Clinton si cred ca stim toti cat de mult ne-a ajutat presedintia acestuia.

    Acum, dupa doua mandate ale unui presedinte foarte preocupat de Europa de Est, a venit un altul, complet dezinteresat, care se comporta ca o clona a lui Jimmy Carter (sa-i spunem pe nume, cel mai fraier presedinte american din istorie). Din pacate, Barack Obama vrea sa castige „hearts and minds” pe spinarea noastra, a est-europenilor si nu vad nici un motiv pentru a trece cu vederea acest lucru.

    Cu democratii la Casa Alba si cu o majoritate in congresul american, ne asteapta vremuri grele.

    • @Cosmin: În primul rând muţumesc pentru punctul de vedere contrar articolului meu recent publicat pe acest blog: https://civitaspoliticsblog.wordpress.com/2009/07/20/central-and-eastern-european-fears/ – există deci condiţiile necesare unei dezbateri. În primul rând nu cred că SUA a sacrificat Europa Centrală şi de Est, numai că pe termen scurt altele sunt priorităţile: Afganistan, Iran, Irak şi Pakistan. Cred că asistăm însă la prioritizarea politicii externe americane, şi cum situaţia din CEE nu mai poate fi răsturnată de Rusia, această regiune a trecut pe locul doi în momentul de faţă. În al doilea rând parteneriatul SUA-CEE trebuie relansat şi acest lucru înseamnă două lucruri pragmatism şi proiecte noi de politică externă (în această privinţă este nevoie ca iniţiativă acestor proiecte să vină de la ţările din CEE). Proiectele viitoare trebuie să ia în considerare trecutul bilateral dintre SUA şi ţările din Europa Centrală si de Est, dar în acelaşi timp să „mişte” parteneriatul dincolo de ce s-a întâmplat în anii 90 în această regiune. În al treilea rând relaţiile dintre state nu se bazează pe valori sau datorii morale (chiar dacă acestea pot intervenii în procesul de formulare al poltici externe) ci pe interese. Statele sunt actori egoişti (unii ar spune raţional-egoişti) care acţionează într-un mediu anarhic, dominat de incertitudine şi de dilema securităţii. Sistemul internaţional este deci un self help system. Faptul că statele se comportă egoist este ilustrat chiar de atitudinea SUA în timpul Războiului Rece: America a sprijinit mişcările democratice din Europa Centrală şi de Est în primul rând pentru că acestea subminau puterea sovietică în regiune şi după prăbuşirea URSS le-a integrat în NATO şi a sprijint aderarea lor la UE pentru a evita ca acestea să cadă în sfera de influenţă a unui stat terţ. În contrapartidă state CEE au căutat alianţa cu SUA pentru a balansa influenţa sovietică, apoi rusească în regiune. În al patrulea rând temerile privind o înţelegere de tip Yalta sunt nefondate: America nu percepe Rusia ca un partener egal, iar serviciile pe care Rusia le-ar putea oferi Americii în cazul unui asemenea parteneriat sunt puţine. Pentru detalii a se vedea rezultatul ultimului summit ruso-american şi declaraţiile vicepreşedintelui Joe Biden cu privire la slăbiciunea Rusiei. În final eu cred în continuare că statele CEE pot forma un lobby pro-American în UE pentru a contrabalansa Germania, care face lobby pentru Rusia: dacă se aliază vor cântări mult în cadrul UE şi vor beneficia de sprijinul Suediei şi Marii Britanii.
      @imperialistul: Jimmy Carter a fost un preşedinte slab deoarece poziţia SUA în anii 70 era precară – istoria SUA în această perioadă dovedeşte acest lucru. Barack Obama nu a moştenit o Americă slabă, dimpotriva SUA este singura mare putere în momentul de faţă. Pe de altă parte administraţia precedentă a implicat America într-un război de care nu avea nevoie practic (Irak) a neglijat un război care trebuie neapărat câştigat până în momentul de faţă (Afganistanul), a neglijat diplomaţia în favoarea forţei, a antagonizat aliaţii tradiţionali (vezi remarcile privind Old Europe ale lui Rumsfeld) şi a stricat imaginea SUA la nivel global după valul de simpatie după atentatele de la 11 septembrie – toate aceste chestiuni trebuiesc rezolvate. Nu cred că Barack Obama este dezinteresat în raport cu Europa Centrală şi de Est, cât despre câştigarea „hearts and minds” pe spinarea noastra (România?) nici nu poate fi vorbă. Cred că răspunsul oferit lui Cosmin mai sus o sa te lămurească în privinta posibilităţii unei înţelegeri ruso-americane.

      GV

  5. @imperialistul
    Am de facut doar un mic comentariu in privinta majoritatii democrate in Congres. S-ar putea sa fie destul de eficienta aceasta majoritate in chestiunea sanatatii sau a educatiei, unde se pregatesc planuri ingrijoratoare de nationalizare, dar nu neaparat si in politica externa, acolo unde ar fi sa ne astepte pe noi „vremuri grele” cum spui tu. Un singur exemplu o sa gasesti in ultimul meu post despre politica americana in America de Sud, in cazul Hondurasului. Senatori republicani foarte vocali, coalizati, au reusit sa puna obstacole serioase administratiei Obama in politica fata de noul guvern al Hondurasului, mergand pana la blocarea numirilor unor specialisti ca faimosul Arturo Valenzuela pentru postul de asistent al secretarului de stat pentru Emisfera vestica (specialist in America Latina) sau ambasadori (in Brazilia). Nu ar trebui sa privim Congresul american in aceeasi grila cu care vedem majoritatile formate in unele parlamentele europene.

    2. nu prea mai stiu ce inseamna „strategia americana pe termen lung”, altfel decat sprijinirea democratiei in cat mai multe tari de pe blog, asigurarea ca aceste regimuri se consolideaza institutional si cam atat. Europa de Est se afla deja in aceasta situatie. Odata trecut acest prag, repet, trebuie ca proiecte noi sa atraga interesul Americii in diverse parteneriate. Iar initiativa trebuie sa vina de la aceste tari. In orice caz, America nu poate sa se uite in toate partile, tot timpul. In America de Sud sau in Africa discutia este cam aceeasi: America are o datorie, America are responsabilitati sau culpe (istorice) pentru a ne fi ignorat, dar castigatorii sunt cei care, in parlamentele si guvernele nationale, imagineaza strategii inteligente de a realiza legaturi cu SUA.

  6. George Visan

    Jimmy Carter a fost un preşedinte slab deoarece poziţia SUA în anii 70 era precară – istoria SUA în această perioadă dovedeşte acest lucru. Barack Obama nu a moştenit o Americă slabă, dimpotriva SUA este singura mare putere în momentul de faţă.

    Nu, Jimmy Carter a fost un presedinte slab pentru ca, asemenea lui Barack Obama, nu era capabil sa actioneze intr-o lume pe care nu o intelegea. In Statele Unite a sprijinit politici socialiste care au dus America in pragul unei crize ce nu s-a rezolvat decat sub Reagan, iar in mediul international a reusit sa distruga credibilitatea Americii, si asa afectata de retragerea dezonoranta din Vietnam. Si in prezent este o rusine pentru America, dovada ca s-a intalnit cu Hamas.

    Pe de altă parte administraţia precedentă a implicat America într-un război de care nu avea nevoie practic (Irak) a neglijat un război care trebuie neapărat câştigat până în momentul de faţă (Afganistanul), a neglijat diplomaţia în favoarea forţei, a antagonizat aliaţii tradiţionali (vezi remarcile privind Old Europe ale lui Rumsfeld) şi a stricat imaginea SUA la nivel global după valul de simpatie după atentatele de la 11 septembrie – toate aceste chestiuni trebuiesc rezolvate.

    1. Nu numai administratia americana era de parere ca Saddam Hussein se afla in pozitia de a produce arme nucleare. Desigur, acum ca au trecut ani, suntem toti destepti, dar atunci lucrurile se vedeau altfel, cu atat mai mult cu cat Saddam Hussein avea o adevarata traditie in sprijinirea terorismului international, legaturile sale cu miscarile „palestiniene” fiind celebre.

    2. Razboiul din Afghanistan nu este numai razboiul Statelor Unite ale Americii. Acolo lupta NATO, deci aliatii americanilor trebuie sa isi faca datoria, ceea ce nu prea se intampla, intrucat europenii is cam lasi.

    3. Aliatii traditionali s-au antagonizat singuri pentru ca politica americana fata de Irak dauna afacerilor franco-germane cu regimul Saddam. Daca vreti putem discuta si falimentul intelectual al Occidentului (milioanele de drone care au protestat impotriva razboiului si pentru sustinerea regimului acestui criminal odios pe nume Saddam Hussein).

    4. Valul de simpatie? Domnule Visan, nu stiu pe ce lume traiti dvs., dar cei mai multi s-au bucurat cand au cazut turnurile gemene. Valul de simpatie de care s-ar fi bucurat America este un simplu mit. Daca simpatia era reala, America ar fi fost apreciata pentru ceea ce este, nu pentru ce vor altii sa fie.

    Nu cred că Barack Obama este dezinteresat în raport cu Europa Centrală şi de Est, cât despre câştigarea “hearts and minds” pe spinarea noastra (România?) nici nu poate fi vorbă.

    Ba sa o credeti, domnule Visan, presedintele Hussein are alte prioritati, cum ar fi cresterea popularitatii sale in lumea islamica. Chiar nu il intereseaza estul european minat de rusi. Nu a schitat un gest pentru Moldova si s-a mai si aratat dispus sa renunte la scut pentru a imblanzi ursul.

  7. nu prea mai stiu ce inseamna “strategia americana pe termen lung”, altfel decat sprijinirea democratiei in cat mai multe tari de pe blog, asigurarea ca aceste regimuri se consolideaza institutional si cam atat. Europa de Est se afla deja in aceasta situatie. Odata trecut acest prag, repet, trebuie ca proiecte noi sa atraga interesul Americii in diverse parteneriate.

    Mi se pare destul de evident ca strategia americana de democratizare nu poate sa ignore masinatiunile Rusiei. Cu centrul franco-german puternic legat de Moscova si o filosofie a non-combatului, Uniunea Europeana este cu totul incapabila sa apere tarile din est. Angajamanetul american este crucial, de aici si pericolul in care ne aflam in prezent.

    Cat despre Honduras, ei bine, e inca un exemplu obamism politic. In loc sa apere statul de drept din Honduras, adminsitratia Obama s-a gandit sa se alature corului chavist care denunta autoritatile pentru exilarea presedintelui.

  8. @imperialistu

    Jimmy Carter a fost si in Korea de Nord la Kim Il-Sung. Legat de razbioul din Irak, numai America este aratata cu degetul. In schimb celelalte tari sunt trecute cu vederea. Pana la urma problema asta s-a discutat si la ONU.

    @Geroge.

    De valurile de simpatie s-a bucurat Michael Moore cu filmul Fahrenheit 9/11. Era chiar la moda printre studenti. Si nu-mi spune ca era obiectiv. Dar sa nu uitam ca a mers si cineva contra-curent Cornel Nistorescu si a sa „Cantarea Americii”.

  9. @ Eu nu stiu cât de bine înţelegea lumea anilor 70 Jimmy Carter, ştiu că era foarte bine informat şi sfătuit în schimb – l-a avut pe post de national security adviser pe Zbigniew Brzezinski. Nu cred că eşecul administraţiei Carter poate fi pus doar pe seama faptului că era un om de stânga. Au existat mai mulţi factori care au afectat deciziile sale, în orice caz Barack Obama nu poate fi comparat cu el. Văd în schimb o idee preconcepută: stânga este rea şi slabă dreapta e bună şi puternică. Stânga este „rea” atunci când vorbim de extrema stângă, social democraţie este o cu totul altă categorie (eu ca liberal am dubiile mele ), căreia nu i se poate aplica atributul de rea decât dintr-o perspectivă ideologică. Stânga este în general pacificstă şi nu prea investeşte în apărare, dar au existat oameni politici importanţi de stângă care au utilizat forţa fără probleme: Frederick Delano Roosevelt, Harry S. Truman, John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Francois Mitterand (Rainbow Warrior, primul Război din Golf), Bill Clinton (Bosnia, Kosovo, Irak – Desert Fox) sau Tony Blair (Irak – Desert Fox, Kosovo)

    Saddam Husein era multe lucruri, dar putea fi ţinut în frâu (kept in the box – cum se spune). Într-adevăr a sprijinit terorismul şi Fatah şi a încercat să obţină arme nucleare, chimice (asta a reusit) şi bacteriologice, dar în 2002 nu era o ameninţare serioasă pentru SUA. Ameninţarea era Al Qaida nu un dictator arab care putea fi calmat cu un val de bombardamente aeriene. Si apropos chiar dacă ar fi avut arme nucleare de exemplu, putea fi ţinut în cutia sa cu nisip din Irak. Ce ar fi facut cu ele? Dacă ar fi atacat America sau un aliat american cum e Egiptul, Israelul sau Arabia Saudită s-ar fi trezit cu o ripostă nucleară pe măsură. Descurajarea nucleara a funcţionat în cazul URSS, şi aşa cum funcţionează în cazul Coreei de Nord.

    Uşor cu epitetele tari şi insultele. Nu cred că europenii sunt laşi dacă îşi ţin trupele în Afganistan şi după 7 ani de la desfăşurarea lor. Pe de altă parte sunt obosiţi politic şi au nevoie de obiective clare în Afganistan.

    Reticenţa Germaniei şi Franţei de a participa la războiul din Irak are multe raţiuni, nu numai cele de factură economică. În primul rând nu erau convinşi de obiectul şi obiectivul războiului (democraţia nu stă în varful baionetei sau în focosul unei rachete de croazieră). În al doilea rând dispariţia Irakului lui Saddam Hussein că entitate politică autonomă strica balanţa puterii regionale. Cei care ar fi avut de câştigat erau Americani (lucru fals până la urma în lumina faptelor de acum) şi Iranieni (fapt cât se poate de adevărat astăzi). În plus Germania este reticentă în a utiliza forţa militară din cauza istoriei sale din secolul al XX-lea , ca să numai vorbesc de faptul că 2002 era un an electoral. Cât despre cei care au ieşit în strada să protesteze împotriva războiului, nu cred că erau indivizi teleghidaţi şi fără minte. I-aş încadra la capitolul idealism democratic şi atât.

    Cât despre valul de simpatie după 11 septembrie 2001 acesta a existat. S-a manifesta la nivel politic şi militar (a se vedea cum s-a dat unda verde pentru intervenţia în Afganistan şi câte state au contribuit la efortul de război, cum au putut), s-a simţit la nivel intelectual şi public. Pentru dovezi cantitative consultă studiile Pew Research Center din 2002.

    Îmi menţin aserţiunea făcută în articolul Central and Eastern European Fears cu privire la politica externă americană faţă de această regiune. A se vedea mai pe larg poziţia exprimată de Joe Biden în turneul său în Georgia şi Ucraina şi declaraţiile sale ulterioare cu privire la slăbiciunea Moscovei. Pentru o analiză mai serioasă recoman raportul CEPA: US-Central Europe Relations in the Age of Obama.

  10. @Cosmin: Filmul lui Moore a fost făcut pentru campania electorală din 2004 şi reprezintă frustrarile stângii americane. Acel film a venit pe fondul frustrărilor legate de insurgenţa din Irak şi de rezultatele dubioase ale acelui război.Că a fost popular în România sau la FSP nu este important pentru această dezbatere. Nu am argumentat vreodată că acel film a fost vreodată obiectiv şi nu am făcut referinţă la el în vreunul din comentariile mele anterioare. Invazia din Irak a dat un avânt extraordinar antiamericanismului peste tot în lume, chiar şi în ţări cunoscute pentru relaţiile bune cu SUA. În Marea Britanie s-a mers atât de depart încât câţiva americani care trăiau şi lucrau de ceva vreme în acea ţără au fost agresaţi verbal pe stradă sau în baruri în anii ce au urmat invaziei. În alte
    ţări, turiştii americani spuneau că sunt canadieni şi lipeau stickere cu drapelul canadian pe rucsace…
    În România există un anti-americanism latent, cu toate că nimeni nu a studiat fenomenul. Nu avem o cercetare sociologică pe acest subiect. Oricum la noi, a prins foarte repede teoriile conspiraţiei legate de 11 septembrie.
    Cât despre valul de simpatie pe care îl conteşti, acesta a existat şi s-a manifest politic dar şi cultural. Politic prin invocarea art. 5 de către NATO imediat după atentate şi de cooperarea militară oferită de europeni. Totul s-a dus de râpă în momentul invaziei Irakului şi a declaraţiilor lui Rumsfeld privitoare la noua şi vechea Europă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s