Administraţia americană a făcut săptămâna trecută un pas plin de consecinţe în politica sa în America Centrală şi de Sud. Poate că prima pagină a făcut-o tema bazelor militare din Columbia, deformată până la transformarea ei în prilej pentru Chavez de a ameninţa cu înarmarea ţării sale pentru un eventual război, dar nu aici este adevăratul subiect. Adevăratul subiect se află în micuţul Honduras, ţară bananieră şi aparent departe de marile mize internaţionale.

După evenimentele obscure declanşate pe 28 iulie odată cu trimiterea în exil a preşedintelui Zelaya, politicieni, jurişti şi reputaţi profesori de ştiinţe politice au discutat despre legitimitatea hotărârii Congresului şi a judiciarului honduran şi mai ales despre implicarea armatei în această afacere care ar părea că readuce la suprafaţă vechi demoni ai Americii latine: loviturile de stat militare. În orice caz, SUA şi Uniunea Europeană au reacţionat aproape imediat sancţionând eliminarea lui Zelaya drept lovitură de stat şi au tăiat o parte din fondurile destinate modernizării şi democratizării Hondurasului. Am discutat deja despre defectul structural al constituţiei hondurane, care nu prevede măsura de impeachment, ci doar arestarea şi judecarea preşedintelui ca un simplu cetăţean, la fel cum am prezentat şi motivele, sub formă de articole constituţionale, care prevăd în mod explicit că un comportament ca cel al lui Zelaya conduce în mod automat la suspendarea sa .

Pasul plin de consecinţe pe care l-a făcut administraţia Obama săptămâna trecută a fost un pas înapoi. După condamnarea fără rest a înlocuirii lui Zelaya cu vicepreşedintele său, America s-a găsit brusc într-o companie puţin onorantă, compusă din Chavez, fraţii Castro, Correa şi Daniel Ortega. Ultimul s-a grăbit chiar chiar să anunţe în urmă cu două săptămâni că are de gând să îl imite pe Zelaya, forţând un plebiscit, confirmând astfel efectul de contagiune despre care am mai discutat. Din această companie a ieşit Obama zilele trecute, declarând că America nu este Imperiul yankeu din delirurile televizate ale lui Chavez, şi că nu poate interveni în favoarea nici unei părţi, cu atât mai mult cu cât fostul preşedinte Zelaya este responsabil pentru declanşarea crizei interne care a dus la înlocuirea sa. Este vorba despre un gest extrem de important, având în vedere că săptămânile trecute Obama afirma, în Rusia, în Africa şi acasă, că un preşedinte ales este intangibil, pentru că el reprezintă voinţa poporului. Un preşedinte ales în mod democratic nu poate însă viola statul de drept, ceea ce făcuse Zelaya într-o primă etapă, şi nici nu poate instiga o parte a populaţiei la violenţă împotriva alteia, aşa cum a făcut într-o a doua etapă.

Trebuie totuşi spus că pasul făcut în spate de administraţia americană, recunoscând responsabilitatea pe care o poartă Zelaya şi recomandând ca ameninţările cu tăierea fondurilor destinate Hondurasului să fie abandonate, este totuşi rezultatul unei dezbateri mai îndelungate între Congresul american şi specialiştii jurişti ai lui Obama. Aceştia din urmă recunoasteau deja în urmă cu ceva timp că nu sunt capabili să indice articolul constituţional care să le permită să definească drept lovitură de stat înlocuirea lui Zelaya. În orice caz, Obama menţine acuzaţia de lovitură de stat, chiar dacă a renunţat să condamne o singură parte. Mai trebuie menţionat aici şi faptul că o puternică şi foarte încăpăţânată grupare a senatorilor republicani s-a implicat în mod direct în această chestiune, susţinând varianta care acuză derivele prezidentialismului latino, foarte lacom de putere în detrimentul legislativului şi foarte abil în eludarea autorităţii judiciarului, cea mai slabă dintre instituţiile multor state din regiune. În esenţă, tocmai aici se află adevăratul pericol pus de sprijinul american pentru Zelaya, în ceea ce ar fi devenit un precedent periculos pentru state vecine incomplet democratizate, „semidemocraţii”, „democraţii delegative”(O’Donnell, 1993), „democratii iliberale” (Zakaria, 1997), iar lista acestor diagnostice poate continua, deşi suferinţa este aceeaşi: componenta liberală lipseşte în aceste regimuri care au realizat o tranziţie de la regimuri autoritare. Respectul constituţiei este minim, pentru că ea nu este văzută ca un act fondator care să ofere garanţia libertăţii unei societăţi, ci instrumente în sprijinul demagogului care anunţă în direct la televiziune (Alo, presidente!) în ce direcţie o ia „adevărata democraţie” şi cine sunt duşmanii ei.

Fără această întorsătură în strategia americană, Hondurasul ar fi constituit un precedent pentru oameni ca Daniel Ortega. În prezent, însă, acest pas înapoi al americanilor ar putea să încurajeze mai multe parlamente şi curţi constituţionale să refuze presiunile dinspre executiv, presiuni care constituie cele mai mari ameninţări la adresa democraţiei în regiune. Gestul american ar putea fi citit şi într-un alt sens, anume prin prisma antiamericanismului puternic în multe ţări din regiune. Subliniind ironic incoerenţa celor care se tem de imperialismul yankeu în timp ce îi cer să se implice în soluţionarea rapidă a cazului Honduras (se pare că Chavez însuşi a sunat-o pe Hillary Clinton cerându-i imperios „sa facă ceva!”), s-ar putea ca America să fructifice pentru ea însăşi prilejul de a-şi reafirma bunăvoinţa şi dorinţa de parteneriat de pe poziţii egale cu ţările latinoamericane.

Ironia întregii poveşti rezidă în circularitatea ei: fără încurajările oferite de SUA lui Zelaya, nu am fi avut acum ocazia să remarcăm justeţea pasului administraţiei nord-americane.  În orice caz, acest subiect va trece cândva de pe masa diplomaţilor pe biroul juriştilor şi al politologilor.

Andreea NICUŢAR