Anul trecut Georgia, un mic stat din Caucazul de Sud, a atras atenţia întregii lumii printr-o încercare temerară a regimului de la Tbilisi (incurajat probabil de sprijinul acordat de Occident dupa 2003) de a aduce sub autoritatea sa regiunea separatistă Osetia de Sud(susţinută de Rusia). Acţiunea în forţă declanşată de georgieni la 7 august 2008, a avut drept consecinţă intervenţia militară a Rusiei, ale carei trupe au trecut dincolo de Osetia de Sud şi Abhazia (o altă regiune separatistă de pe teritoriul Georgiei, sprijinită de Moscova), ajungând foarte aproape de Tbilisi. Dupa cinci zile de război, Rusia şi Georgia au încheiat un acord de menţinere a păcii, mediat de UE, care a trimis o misiune de monitorizare în Georgia (EUMM). Ce se intampla cu Georgia la un an dupa război? Acesta este principala intrebare, de la care am pornit într-un interviu cu Filon Morar, adjunctul şefului  EUMM in Georgia.

In anii 1990 au existat programe de asistenţă  ale UE pentru Caucazul de sud cu performante reduse. Din 2003 UE a acordat o atenţie deosebită regiunii prin Politica Europeană de Vecinătăte, un nou program de asistenta, continuat anul acesta prin Parteneriatul Estic. Pare ca UE a revenit in Caucazul de sud… De ce s-ar întoarce europenii în această regiune? Care sunt intersele UE in Caucazul de sud?

Cred că UE este încă lipsită de o viziune asupra a ceea ce înseamnă vecinătatea estică. Există un dezechilibru între deja tradiţionala politică a UE cu ţările din Mediterana (cu vectorii reprezentaţi de  Franţa şi  Spania) şi relaţiile cu Estul.

Cred că nu a existat niciodată convingerea că UE poate să joace un rol foarte bun în această regiune. In august 2008, Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei, stat care deţinea preşedinţia UE, a speculat un moment propice şi a trimis o misiune de peste 200 de monitori în Georgia. Pentru moment, tuturor părţilor le-a convenit, a fost şi o chestiune de conjunctură. 26 de state europene au avut contributii acolo, monitorii europeni s-au interpus între georgieni şi forţele ruse si osetine.

Cum aţi caracteriza politica externă a UE faţă de conflictele ingheţate?

Cred că  Bruxelles-ul a vrut să lase acest spaţiu pe seama unei dezvoltări de la sine, ca şi cum ieşirea unor tari foste comuniste de sub influenta Rusiei s-ar fi putut petrece de la sine. Aceeaşi atitudine a avut-o UE şi fata de conflictele ingheţate, dar un conflict mocnit produce efecte in timp între  autoritatea din ţara care doreşte reîntregirea şi  separatiştii care încearcă sa-si intaresca pozitiile. În fiecare an, de la inceputul anilor 1990 au fost incidente în Georgia şi de cele mai multe ori au fost trecute sub tacere.

Germania are o atitudine stranie faţă de Georgia. Berlinul a investit inca din anii 1990 în Georgia, dar participa proiectele energetice ale Rusiei care exclud Georgia si nu a sustinut-o sa adere la NATO…

În relaţiile internationale aceasta nu este o atitudine incongruentă, nu este o noutate. Un exemplu asemănător sunt statele care acorda ajutor umanitar Palestinei şi care sprijină politic şi economic Israelul…Sau in Consiliul de Securitate şi in Adunarea Generală a ONU, susţin, de obicei Tel Avivul chiar dacă trimit ajutoare pelestinienilor.

De ce nu renunţă Georgia la Abhazia si Osetia de Sud dacă nu le controlează de facto?

Cred ca problema nu este cine renunţa şi cine câştigă. Este necesară o cointeresare a liderilor de facto. Soluţia nu este antagonizarea elitelor de facto din regiunile separatiste ci colaborarea cu aceste elite, cu riscul de a le legitima.

Mihail Saakaşvili a castigat, in 2004, alegerile cu două mesaje: modernizarea Georgiei(optiunea Georgiei pentru Occident este foarte vizibila prin marile companii occidentale care sunt acolo) şi reintregirea naţională. Probabil ca dupa Ajaria, încrederea in succesul intr-o actiune in forta a crescut.

Ajaria a fost poate un exemplu bun, dar acolo s-a actionat în forta. Opoziţia îi reproşează lui Saakaşvili ca a inchis graniţa cu Osetia de Sud si cu Abhazia, determinându-le să se întoarcă către Rusia. Dacă ar fi fost o lecţie pe care georgienii ar fi trebuit să o înveţe după 1991 din conflictele ingheţate a fost să renunţe la recursul la forţă. Dovada este şi status-quo-ul de acum, care este complet nefavorabil georgienilor şi a răsturnat niste progrese  ale Georgiei, care controla până în august 2008 valea Kodori din Abhazia si 1/3 din Osetia de Sud. Trebuie luat în consideratie şi faptul  ca nu toţi cei care trăiesc in Abhazia ar dori separarea de Georgia şi unirea cu Rusia.

Astfel, în Abhazia, situatia pare să fie destul de diferită faţă de Osetia de Sud pentru că are o populaţie mai mare, este o regiune mai extinsă. În plus, mişcările de opoziţie sunt mai fragmentate. Există grupuri care nu favorizeaza unirea cu Rusia, pornind de la premiza că lupta abhazilor a avut ca obiectiv păstrarea identităţii distincte, iar unirea ar fi asimilarea intr-un stat şi mai mare, Federatia Rusa.

Vor pleca americanii din Georgia?

De cele mai multe ori, noi ca monitori europeni, eram percepuţi ca americani pentru ca USAID si ambasada SUA sunt foarte active acolo. Totuşi, cel mai mare investitor/donator colectiv in Georgia nu este Washingtonul ci Bruxelles-ul(state ale UE ca Germania, Suedia…).

Georgia s-a aflat sub dominaţie ruseasca, indiferent de forma acesteia(Imperiul Ţarist sau URSS) vreme de câteva sute de ani. Trupele ruseşti s-au aflat pe teritoriul acesteia dupa 1991. În august 2008, Rusia a declanşat un război impotriva Georgiei… Acest trecut i-a făcut pe georgieni anti-ruşi? Cum ii percep georgienii de rând pe ruşi?

Din când în când mergeam prin şcolile aflate in apropierea liniei de demarcaţie(n.r. graniţa nerecunostcută dintre Osetia de Sud şi teritoriul controlat de Tbilisi) şi aveam prezentări despre UE, ce facem noi si care este rolul nostru acolo. Directoarea unei şcoli ne-a intrebat o data daa vrem sa asistam la lectii si am spus ca vreau sa mergem la o oră de istorie. Nu stiu cât era scenariu şi cât era realitate: o parte a elevilor prezentau punctul de vedere ”antirus” cu privire la pactul pe care Irakli al II-lea, regele Georgiei, l-a încheiat cu Imperiul Tarist la 1801, georgienii simţindu-se atunci ameninţaţi de Imperiul Persan. Cealaltă parte susţinea că nu exista o alternativa la relaţiile cu Rusia, că persanii ar fi dorit sa decimeze populaţia Georgiei si să o colonizeze cu iranieni. În discuţiile cu oamenii din sate foarte rar am auzit poziţii clare anti-Rusia, oamenii erau poate anti-Putin, anti-Medvedev, dar nu cu încrâncenări. Oamenii de rând  nu erau anti-Rusia, vorbeau rusa. Doar echipa româneasca de monitori avea un georgian. Totusi, exista o istorie comuna. Cu sigurantaţă exista o atitudine pro-occidentală, dar la fel ca şi in România, în anii 1990, Vestul este râvnit pentru bunăstarea materiala. În Georgia post-comunistă, la fel ca şi in Estul Europei în anii 1990, există clivaje importante între o parte a populatiei care este bogată si o alta care este foarte săracă care determină si aceste atitudini. Spre exemplu, oamenii de la ţară sunt foarte circumspecţi şi nu au o atitudine anti-Rusia şi nu sunt total pro-occidentali. Sunt mai circumspecţi.

Ileana RACHERU