Știrea care „a zguduit” în această vară spațiul public românesc, până la protestele din Piața Universității, a fost indentificarea fostului comandant al închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat, Alexandru Vișinescu, în vârstă de 88 de ani. În ciuda cancanului mediatic creat în jurul acestei informații, importanța deconspirării lui Vișinescu nu poate fi subestimată: acesta este responsabil de uciderea sau toturarea sălbatică a lui Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu și a altor oponenți ai regimului comunist, într-una dintre cele mai întunecate perioade din istoria României.

Alexandru Vișinescu a fost comandantul celei mai letale închisori comuniste din istoria României, Râmnicu Sărat, face parte dintr-un „lot” de 35 de torționari comuniști care sunt încă în viață și care mai pot fi trași la răspundere pentru faptele lor. A reușit să „se ascundă în văzul lumii” pentru o perioadă îndelungată de timp, deși comunismul a căzut și a fost formal condamnat de statul român.

Ca fapt divers se pare că dl (sau tovarășul) Vișinescu a făcut parte din plutonul de execuție al mareșalului Antonescu și al acoliților acestuia. Reputația lui Alexandru Vișinescu, atât în rândul deținuților, cât și a „colegilor de breaslă” a fost aceea a unui om crud și neîndurător. Se pare că lua parte personal la bătăile administrate deținuților și maltrata femeile deținute la Râmnicu Sărat. Sub conducerea lui, în penitenciarul Râmnicu Sărat, deținuții nu aveau acces la îngrijire medicală.

Identificarea și deconspirarea lui Alexandru Vișinescu este un eveniment istoric important.

Dar este o descoperire care ridică o serie întreagă întrebări.

#Cum a fost posibil ca Alexandru Vișinescu să stea ascuns atâta vreme?

Aceasta nu este o întrebare doar pentru autorități, ci și pentru societatea românească. Mă aștept la o tăcere asurzitoare la această întrebare. Dacă statul poate fi bănuit pe drept cuvânt de incompetență și slăbiciune, societatea poate fi suspectată de lipsă de interes și ipocrizie. Crimele comunismului nu au prezentat interes pentru parchete până când procurorii nu au înțeles că în virtutea acordurilor internaționale semnate de România, aceste fapte nu sunt prescriptibile. Timp de 20 de ani Alexandru Vișinescu și-a trăit în liniște bătrânețile, încasând o pensie generoasă de la statul român pentru „activitatea” sa de pe vremea regimului comunist.

#De ce nu a fost tras la răspundere?

Dacă între 1990-1996 se poate spune că subiectul torționarilor și închisorilor comuniste nu a putut fi abordat din motive politice – regimul ce a succedat comunismului nu era interesat să dezgroape trecutul negru al dictaturii comuniste pentru că liderii de atunci ai României ar fi trebuit să răspundă la o serie de întrebări incomode.

Dar din 1996 până acum ce s-a păzit?

CDR-ul avea un interes direct în a-i identifica și judeca pe acești indivizi, o bună parte dintre liderii partidelor istorice fiind foști deținuți politici. De asemenea și puterea FSN-istă (după 1990) și guvernul Năstase (după 2004) puteau să se lepede de „moștenirea grea a comunismului” și de etichetele de „cripto-comuniști” prin sacrificarea ritualică a unor indivizi, care până și pentru regimul comunist deveniseră la un moment dat o „povară istorică”. Un proces public, în care ar fi fost judecați câțiva torționari comuniști din anii ‘50 ar fi reprezentat o oportunitate de „rebranduire” uriașă penrtru PDSR/PSD ca partid anti-comunist.

Inacțiunea CDRului și a PSDului pe această temă ridică semne de întrebare în egală măsură. Ambele guvernări aveau motive serioase să redeschidă această temă, mai ales CDR care a avut o platformă anti-comunistă încă de la creare.

Lipsa de măsuri pentru identificarea torționarilor de 2004 ridică semne serioase de întrebare. Să fi fost vorba de o tentativă de „reconciliere națională”? Să nu fi fost o prioritate politică? Să fi fost trecută sub tăcere existența acestor torționari pentru a se asigura loialitatea serviciilor de informații? Să se fi încercat protejarea unor anumite persoane aflate în funcții de conducere în România post-comunistă? Simplă nepăsare? Mister total.

După condamnarea comunismului în 2006, prin publicarea faimosului raport al Comisiei Tismăneanu, a urmat din nou inacțiune până în 2013, când este descoperit cazul Vișinescu. La rigoare trebuie spus că nici măcar rămășițele pământești ale lui Iuliu Maniu nu au putut fi recuperate și identificate – asta la aproape 24 de ani de la căderea comunismului, iar proiectul Muzeului Comunismului a murit în fașă.

Deodată întreg demersul anti-comunist, mai ales după condamnarea oficială a totalitarismului comunist, pare să fie lipsit de substanță. Iar anti-comunismul – un sport intelectual. În afară de codamnarea politică și simbolică a comunismului nimic nu pare să fi fost făcut pentru a pedepsi crimele comunismului și ale comuniștilor români care mai sunt în viață. Această situație încurajează cinicii să considere întreg procesul de condamnare a comunismului drept un demers electoral.

#De ce supraviețuitorii temniței de la Râmnicu Sărat nu l-au deconspirat după Revoluția din 1989?

În momentul de față un singur deținut de la Râmnicu Sărat mai este în viația, care va depune mărturie împotriva lui Vișinescu la proces. Dar printre supraviețuitorii închisorii de la Râmnicu Sărat s-a numărat și Ion Diaconescu, care l-a menționat pe Vișinescu într-unul din interviurile despre perioada în care a fost deținut politic. Rămâne pentru mine un mister faptul că Ion Diaconescu nu a cerut urmărirea în justiție a lui Vișinescu după 1996.

#Ce se va întâmpla cu Vișinescu?

Alexandru Vișinescu are o vârstă înaintată, iar procedurile noastre legale durează. Având în vedere faptul că este un caz de genocid, primul după cazul Revoluției din 1989, judecat în România – dacă am reținut eu bine – este posibil ca procesul să fie îndelungat. Dacă va fi găsit vinovat în primă instanță vor urma un șir de apeluri până la o sentință definitivă. Dacă va fi în viață în momentul pronunțării sentinței definitive este posibil ca Alexandru Vișinescu să nu execute totuși pedeapsa – deoarece va fi foarte bătrân.

*

Situația lui Vișinescu și a celorlalți torționari devoalați de curând de IICCMER pune o serie de întrebări incomode societății românești. Situația de astăzi din România este oarecum paralelă cu descoperirea în Germania Federală în anii ‘60 a unor ofițeri SS care au activat la Auschwitz și care reușiseră să se ascundă sau să scape de rigorile legii. Procesul de la Frankfurt din 1963, nu lipsit de controverse, a reprezentat un moment de cotitură în ceea ce privește modul în care au fost percepute de atunci în colo crimele totalitarismului nazist în Germania.

Chiar dacă „descoperirea” lui Alexandru Vișinescu pune sub semnul întrebării întregul demers anti-comunist oficial și impactul acestuia la nivelul societății, poate fi o oportunitate importantă pentru înțelegerea de către publicul larg a acestui regim totalitar. Tragerea la răspundere a unui om suspectat de crime împotriva umanității și a „colegilor lui de breaslă” ar putea forța mai multă introspecție din partea societății românești cu privire la semnificațiile și „moștenirea” regimului comunist.

George VIŞAN