Schimbările de la conducerea Partidului Comunist Chinez 4

Secretarul general PCC Xi Jinping și colegii săi din Biroul Politic Li Keqiang, Zhang Dejiang, Yu Zhengsheng și Liu Yunshan, 15 noiembrie 2012 (Feng Li/Getty Images)

Anul 2012 a fost un an plin de alegeri. Mai întâi alegerile din Rusia, apoi din Franţa, SUA şi schimbarea guvernului Chinez. Şi în România a fost vânzoleală mare cu alegerile locale, referendum-ul de suspendare şi alegerile parlamentare care tocmai au trecut.

În timp ce în unele ţări liderii au fost reconfirmaţi, în altele ei au fost taxaţi de către electorat: de exemplu belicosul Sarkozi. Evident nu e şi cazul Republicii Populare Chineze unde noii conducători nu sunt aleşi de către populaţie, ci sunt numiţi din rândul politicienilor importanţi în cadrul Congresului de Partid. Deşi circulau pe internet o grămadă de scheme care arătau cum decizia pleacă de la membrii de partid locali şi apoi trece printr-un complicat drum prin tot felul de comisii şi congrese mai mici realitatea este că există doi mari factori de care ţine alegerea noului guvern, preşedinte şi premier şi nici unul din aceşti factori nu ţine de schema de reprezentare a populaţiei în politică.

În primul rând eventualii membri ai noului cabinet sunt nominalizaţi din rândul guvernatorilor de provincii, primarilor marilor oraşe, etc. Nu ajung în guvern oameni care nu au avut de-a face niciodată cu administraţia sau cu birocraţia.

În al doilea rând există (minim) două facţiuni majore, după cum observă mass-media internaţională: Popularii şi Aristocraţii. Iar în politica chineză trebuie să existe consens şi armonie în luarea deciziilor. Cu alte cuvinte cele două facţiuni se vor înfrunta în a-şi pune proprii membri în guvern, însă nici una din ele nu va fi predominantă. Sau, cel puţin, aşa se încearcă.

Popularii sunt oameni care au pornit de jos. Copii de ţărani, de muncitori sau în general de oameni săraci care au ajuns prin propriile puteri sus în ierarhia Partidului. În general ei s-au evidenţiat şi au avansat prin Tineretul Comunist, o pepiniera de viitori funcţionari ai statului şi rampă de lansare pentru cei ambiţioşi. În general Popularii încearcă să îndulcească situaţia maselor şi par a fi uşor simpatizaţi de populaţie.

Aristocraţii sunt copiii foştilor politicieni şi activişti, crescuţi în lux, care au beneficiat de o educaţie bună, eventual în străinătate. În general au intrat în politică direct, prin intermediul părinţilor, la un nivel deja înalt. Aceştia au o vocaţie mai mult de oameni de afaceri şi sunt interesaţi de dezvoltarea economiei. Pot fi parteneri foarte buni pentru oamenii de afaceri atât chinezi cât şi străini dar sunt priviţi cu suspiciune de populaţie care simte că va fi exploatată.

Nu cred că mai e nevoie să spun că în cazul politicii externe nu există nici un fel de disensiuni: întreaga clasă politică chineză şi majoritatea zdrobitoare a populaţiei este puternic naţionalistă. China şi interesul Chinei mai înainte de orice, iar Partidul ştie ce interes are China.

Reacţiile în societatea civilă au întârziat să apară. În timp ce în presa românească politicienii aruncau cu mizerii unii în alţii şi se încăierau, româneşte, în declaraţii, iar societatea civilă fierbea: se discuta doar politica şi economie, în societatea civilă chineză nu se discuta nimic.

Am întrebat în jurul meu ce părere au şi ce speranţe îşi fac oamenii şi răspunsurile au fost foarte vagi. Un prieten mi-a explicat că în China oamenii nu discută politică. Ei ştiu că nu pot schimba nimic şi nu are sens sa îşi otrăvească existenţa cu discuţii deşarte. Poate doar când se strânge familia la vreo aniversare (fraţi, bunici, veri, unchi, etc.) unii dintre bărbaţi discută puţin despre ce se mai întâmplă în politica internă sau externă. Altfel, o mare tăcere; şi oricum, nu e o idee bună să îţi exprimi prea deschis o părere care mâine poate fi considerată nocivă sau anti-stat.

În ziua Congresului toată lumea urmărea la TV transmisia în direct. Se făceau recapitulări, se citau creşteri spectaculoase în toate domeniile (oarecum adevărate, de altfel) şi spre sfârşit a ţinut un discurs Xi Jinping, noul preşedinte desemnat al Chinei, care va prelua puterea în mod oficial în Martie. El este din facţiunea Aristocraţilor, pe când premierul este din cea a Popularilor.

Colegii mei au urmărit toţi discursul în linişte şi la un moment dat au izbucnit, vociferând, râzând şi s-au dus fiecare pe la calculatoarele lor. Discursul viitorului preşedinte ajunsese la cum Partidul Comunist Chinez este apărătorul ţării, promotorul a … tot şi cum va avea şi în viitor o importanţă din ce în ce mai mare şi deci, de ce nu?, şi puteri mai mari.

It’s all for the Party and nothing for the people.

Unul din colegii mei s-a plâns puţin că poporul nu primeşte nimic în noua configuraţie, ca deobicei. Aici nu am reuşit să aflu ce ar fi trebuit sa primească poporul. Evident, oamenii îşi doresc salarii mai mari, timp liber mai mult, mai multă protecţie socială, stoparea inflaţiei, preţuri accesibile pentru case, eliminarea politicii unui singur copil şi proprietate privată perpetuă. Evident şi reducerea corupţiei. Dar, nimeni nu zice exact aceste lucruri, şi guvernul nu este responsabil de unele din aceste aspecte.

Ţin să precizez că în China este în vigoare din 1978-1979 Politica Unicului Copil în care familiile au voie sa facă un singur copil cu o serie de excepţii: sunt minoritate naţională, sunt majoritate Han în una din cele trei provincii autonome (Provinciile Autonome Uigură, Mongolă şi Tibetană), sunt majoritate Han în zona rurală şi primul copil este fată sau sunt majoritate Han şi ambii părinţi sunt copii unici în familiile lor. Excepţiile aplicate în afara Provinciilor Autonome sunt şi ele restricţionate la un numar de 2 copii. Cu toate acestea, dacă ai bani sa plăteşti amenda pentru depăşirea numărului de copii admis (precum şi destui bani să îi plăteşti întreaga educaţie şi asigurare socială) poţi foarte bine să ai mai multi copii. Această lege care a frânat explozia demografică a Chinei pune mare presiune pe societatea civilă. Părinţii, având un singur copil vor să se asigure că acesta va reuşi în viaţă pentru a îi putea întreţine la bătrâneţe. De asemenea îi constrâng pe tineri să se căsătorească foarte devreme pentru a face copilul cât mai repede.

Aceste presiuni legate de educaţie şi de reuşita în viaţă vin în totală contradicţie cu primii ani din viata copilului când acesta este crescut şi răsfăţat de bunici şi izolat de lumea exterioară şi de alţi copii (doar dacă nu sunt rude sau prieteni de familie). În acest fel, copiii nu învaţă să fie nici sociabili, nici să piardă, nici să câştige şi nici să fie sensibili la nevoile altora. Noile generaţii sunt din ce în ce mai egoiste deoarece copiii sunt crescuţi ca punct central al energiilor, eforturilor şi resurselor materiale a şase adulţi (părinţii şi cei patru bunici). În momentul în care începe şcoala generală, apoi liceul, presiunea de a reuşi şi de a lua note mari creşte foarte mult. La sfârşitul liceului are loc un examen pe baza notei căruia se va face admiterea la diferite facultăţi din ţară. Concurenţa este foarte mare. De asemenea intrarea la o facultate nu garantează succesul aşa cum nici terminarea facultăţii nu garantează reuşita pe mai departe.

Din cauza acestei presiuni enorme din partea familiei (şi a unei responsabilităţi pe care tinerii nu o pot înţelege de la început) venită imediat după o copilărie în care ei erau în centrul atenţiei (cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, cei mai buni, etc.) rata sinuciderilor a crescut enorm în ultimii ani, mai ales în cazul studenţilor la facultate.

Evident, în cazul familiilor cu doi sau mai mulţi copii aceste presiuni sunt mult mai mici, şi mulţi chinezi ar dori ca această lege sa dispară.

Când nimeni nu aşteaptă nimic de la tine parcă este mult mai uşor să îţi croieşti un drum în viaţă faţă de momentul în care o întreagă familie îţi dictează şi îţi aranjază viaţa până în cele mai mici detalii, luând în considerare enorm de mult partea materială/financiară.

Un alt aspect care este subiectul unei nemulţumiri mute este dreptul la proprietate. În China nu se poate cumpăra teren de către o persoană decât la ţară, iar la oraş doar apartamente. În definitiv, tot terenul Chinei aparţine guvernului şi nici un act de proprietate nu te va apăra de expropieri. În cazul ţăranilor situaţia este tragică deoarece guvernatorii locali vând pământul agricol către dezvoltatorii imobiliari şi de destule ori expropriază sate întregi mutând locuitorii în alte părţi sau “la bloc”. Nu există destulă protecţie a proprietăţii. De asemenea orice proprietate imobiliară nu îţi aparţine decât 70 de ani din momentul cumpărării. La sfârşitul acestei perioade poţi ori să vinzi proprietatea ori să prelungeşti dreptul de proprietate plătind o taxa la stat.

Această stare de fapt a creat o delăsare completă în întreţinerea clădirilor, aidoma blocurilor româneşti. Dacă tot nu este al meu „de tot” atunci nu mă interesează prea mult ce se întâmplă, şi, într-un fel, pare să se fi extins la orice fel de proprietate.

Situaţia este cu atât mai gravă cu cât boom-ul în construcţii a dus, paradoxal sau nu, la creşterea exagerată a preţurilor şi la o blocare a pieţei. Bula construcţiilor stă să se spargă. Întrucât nimeni nu vrea sa fie prins (şi taxat) cu prea mulţi bani în cont, chinezii cu posibilităţi cumpără cât de multe apartamente/proprietăţi pot. În provincia în care lucrez (Zhejiang) s-a limitat numărul de apartamente proprietate personală la 1. Nu ştiu dacă s-a aplicat retroactiv sau dacă se referă la întreaga familie sau doar la persoana fizică.

Această cerere foarte mare din partea “bogaţilor” a făcut ca preţurile la apartamente să fie ridicol de mari. În Hangzhou apartamentele în centru sar bine de 300 000 euro. Iar cele de la periferie, deşi mult mai ieftine sunt tot mult prea scumpe pentru mulţi oameni care câştigă între 300 şi 600 sau chiar 1000 euro. Dacă aceasta ar fi clasa de mijloc, pătura săracă nu are nici o şansă la locuinţe de nici un fel.

Dacă punem laolaltă Politica Unicului Copil – problema 4-2-1 (4 bunici, 2 părinti, 1 copil) cu bula imobiliară rezultă o nouă presiune pentru cineva care vrea sa îşi găsească „jumătatea” să aibă o casă. În cazul Chinei, bărbatul se presupune că trebuie sa deţină o casă şi, mai nou, o maşină pentru a putea fi luat în considerare ca potenţial soţ. Matrimonialele chinezeşti sunt pline de tineri care îşi fac reclamă scriind la ce facultate au fost şi ce salariu au în prezent, dacă au casă sau/şi maşină şi cam ce avere are familia lor. Sau, şi mai tradiţional, au loc târguri de căsătorii în parcuri unde părinţii (sau oamenii specializaţi în „lipeli”) vin şi discută, negociază, licitează pentru ca dacă vor cădea la înţelegere să îşi trimită copiii la prima întâlnire chiar în acel moment, sub ochii lor. Dacă pentru noi, ca străini, e amuzant să vedem aşa ceva, pentru chinezi este un lucru foarte serios.

Dacă noul guvern va face în așa fel încât aceste presiuni să dispară atunci va continua ca şi până acum, cu acordul tacit al populaţiei. Dacă însă presiunile se vor înrăutăţi: preţuri şi mai mari la case, inflaţie, preţuri în creştere la alimente şi exproprieri abuzive atunci situaţia se poate înrăutăţi şi ea.

Chinezii ies în stradă doar atunci când nu mai au nimic de pierdut, ceea ce face ca orice protest legat de terenuri şi preţuri sa fie extrem de aprins. Evident aceste lucruri nu ajung în presa locală decât foarte rar, când nu mai poate fi acoperită problema.

În final chinezii au simţit fiorul politicii cam o singură zi, pentru ca imediat să revină la ritmul cotidian. O adaptare eficientă şi firească la viaţa din China, total diferită faţă de tumultul evenimentelor din România. Probabil că o uşoară detaşare nu ar strica nimănui, măcar pentru a-i permite să privească lucrurile la rece.

David Stancu, arhitect în Hangzhou, China.

Anunțuri

4 comments

  1. Pe mine ma ingrijoreaza sincer nationalismul chinez si asertivitate regionala a Chinei. Iar noua echipa din fruntea PCC a transmis mesaje agresive in plan regional si global.

  2. Nationalismul asiatic se manifesta in doua planuri: local si global, unde local e vorba de relatii intre vecini (China-Japonia; China-Vietnam, etc.) si global unde e tara respectiva (care se considera reprezentanta Asiei) contra restul lumii. Problema este ca nici un stat nu poate da inapoi deoarece e greu de explicat populatiei de ce tara nu a castigat/luat/cucerit TOT ce avea pe agenda din moment ce populatia a fost invata sa creada ca statul lor e infailibil. Guvernul se pune astfel intre ciocan si nicovala. Si nu e numai China in situatia asta.
    Nationalismul lor este si incurajat de guvern in sensul in care acest lucru va tine oamenii laolalta. Asemenator cu eticheta de „unamerican” din state. Problema este ca nu poate merge la nesfarsit.

    • In cazul nationalismului chinez vorbim de un fenoment instrumentalizat de partid pentru a canaliza energiile politice ale chinezilor dincolo de spatiul public intern. E destul de periculos. Supapa asta de siguranta s-ar putea la un moment dat sa numai functioneze sau sa se intoarca chiar impotriva guvernantilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s