Zilele acestea media autohtonă a „informat” publicul despre prezența în apropiearea Iranului a unei concentrări masive de nave militare ale Statelor Unite ale Americii și ale aliaților acestora. Având în vedere recentele tensiuni din Orientul Mijlociu generate de protestele violente din Libia și Egipt, a declarațiilor belicoase ale premierului israelian Beniamin Netanyahu privind impunerea unor red lines Iranului pentru a nu permite dezvoltarea unui arsenal nuclear și mai nou a reacțiilor în aceeași cheie ce vin de la Teheran,  această concentrare navală masivă a fost prezentată drept un preludiu la un posibil conflict militar.

De fapt este vorba de un vast exercițiu naval de deminare numit  INCMEX 12 organizat de Statele Unite pentru a verifica capabilitățile de detectare și dragare a minelor a propriei marine și a încă 20 de state aliate. Politic acest exercițiu transmite două mesaje importante la nivel regional: că SUA nu își vor abandona aliații regionali în fața presiunii sau agresiunilor iraniene și că în cazul vreunei tentative de zădărnicire a navigației în Golful Persic nu va sta cu mâinele în sân. În caz unui conflict posibilitatea minării apelor Golfului Persic este reală, minele navale fiind utilizate pentru a îngreuna navigația atât în timpul  războiului dintre Iran și Irak (1980-1988), în primul război din Golf (1991) și pe o scară mai restrânsă în timpul invaziei Irakului.

Dacă între Iran și SUA ar izbucni un conflict posibilitatea utilizării minelor navale este foarte ridicată dat fiind geografia Golfului Persic, a flexibilității acestui tip de armă și a impactului disproporționat pe care îl pot avea asupra traficului maritim civil și a navelor militare – cu o investiție de 1000-2000 de dolari poți avaria sau scufunda o navă care costă câteva zeci sau sute de milioane de dolari. Iranul posedă un arsenal estimat a fi în jurul a 3000 de mine navale de proveniență sovietică, chineză, occidentală și locală  care variază de la simplele mine de contact până la sofisticatele mine de influență. Aceste mine pot fi lansate cu ajutorul navelor militare de suprafață, a submarinelor, a avioanelor, a elicopterelor, dar și a navelor civile. Posibilitatea minării Hormuzului reprezintă o provocare aparte pentru SUA, care în ciuda faptului că este prima putere navală a lumii deține doar 14 dragoarea și vânătoare de mine și două escadrile de elicoptere navale echipate pentru misiuni de dragare.

Strâmtoarea Hormuz este unul din principalele noduri ale traficului maritim civil datorită utilizării acesteia pentru transportul resurselor de hidrocarburi către piețele internaționale. În 2011 strâmtoarea a fost tranzitată de 35 % din cantitatea de petrol tranasportată maritim la nivel global și 20% din cantitatea mondială de petrol. Periclitarea navigației în Golful Persic și Strâmtoarea Hormuz ar avea un impact imediat asupra pieței globale. Ipoteza blocării de către Iran a navigației prin Strâmtoare Hormuz este una ambiguă cel puțin. În cazul unei asemenea decizii Iranul însuși ar fi afectat, principala sa sursă de venituri, exporturile de petrol, fiind astfel suspendate.  Având în vedere faptul că sancțiunile economice impuse de SUA și UE au început să afecteze grav economia iraniană este greu de crezut că ar putea fi luată de Teheran. Pe de altă parte Iranul nu posedă această capacitate, iar reacția SUA, care are un interes direct în libertatea de navigație și accesul la bunurile publice globale, ar fi pe măsură. În cazul unui conflict în Golful Persic între SUA și Iran, traficul maritim civil va fi însă afectat și tranzitul petrolului spre piețele de desfacere va fi zădărnicit.

Pentru o discuție detaliată despre consecințele unui conflict militar în Golful Persic și Strâmtoarea Hormuz vă invit să lecturați articolul scris de Octavian Manea și de mine pentru think-tank-ul Romania Energy Center (ROEC) și revista Petroleum Industry Review The Hormuz Factor: Anti-access in the Persian Gulf and consequences for energy markets.

George VIŞAN