Campania lui Obama împotriva ISIL Răspunde

U.S. Navy Targets Gaddafi Military Sites On the Libyan Coast

Octavian Manea a analizat în Revista 22 campania americană împotriva Statului Islamic din Irak și Siria

De câteva săptămâni, America se află din nou în război în inima Levantului. Washingtonul a reușit să mobilizeze o coaliție de 40 de state într-o campanie care se desfășoară simultan pe mai multe fronturi: un război aerian deopotrivă în Siria și Irak, în prim-planul căruia se află SUA; o ofensivă terestră în Irak, centrată pe forțele Bagdadului și pe milițiile kurde; un program de antrenament și echipare a opoziției siriene, în tabere găzduite de Iordania și zona kurdă; un efort internațional – sub umbrela Rezoluției 2178 a Consiliului de Securitate – prin care se încearcă stoparea fluxului de luptători străini care se alătură cauzei Califatului Islamic – ISIL (un număr care pare să fi ajuns la 15.000, dintre care 1.500-2.500 provin din Europa și 1.000 din Asia). Sunt câteva concluzii care se desprind când analizăm cele mai recente lovituri aeriene desfășurate de SUA împotriva forțelor ISIL.

De ce Siria

Mai întâi, bombardamentele s-au concentrat masiv pe ținte strategice din Siria situate în apropiere de Alep, Raqqah și Dayr az-Zawr. Aceasta este o măsură care se înscrie în logica exprimată de pre­șe­din­tele Obama și care vizează degradarea sistematică a capacităților ISIL. Și totuși, de ce este Siria centrul gravitațional al loviturilor? Răspunsul îl aflăm din istoria nu prea îndepărtată. În mod tradițional, una dintre lecțiile învățate de Statele Unite deopotrivă în Vietnam și în Afganistan este aceea că victoria devine imposibilă atunci când inamicul dispune de un refugiu teritorial în țara vecină capabil să ofere mișcării nu doar adăpost, tabere de antrenament, dar mai ales perspectiva realimentării cu resurse. „Am permis inamicului să mențină un adăpost. Nu am făcut nimic niciodată în legătură cu Vietnamul de Nord, însă inamicul a putut astfel să se realimenteze, să se regrupeze, păstrându-și intactă capacitatea de planificare. Ori de câte ori există un astfel de adăpost, atunci avem o problemă“, mi-a spus recent generalul Tony Zinni, fost șef al Comandamentului Central, într-un interviu pentru Small Wars Journal.

Din aceeași perspectivă se explică boom-ul înregistrat de SUA după 2009 în utilizarea dronelor pentru eliminarea punctuală a leadershipului Al-Qaeda adăpostit în zonele tribale din Pakistan. Totodată, în aceeași logică de eliminare a adăpostului Al-Qaeda din Pakistan se înscriu și încercările repetate și parțial eșuate ale Washingtonului de a stimula mobilizarea Islamabadului în vederea restabilirii controlului formal asupra zonelor tribale din Nord-Vest. Pe acest fundal istoric, avem acum bombardamentele desfășurate asupra ISIL în Siria și destinate să avarieze nodurile centrale, sistemul nervos al infrastructurii de sprijin din spatele operațiunilor ISIL din Irak. Cele trei valuri (reunind avioane F-22, F-15, F-16, bombardiere B-1 și aproximativ 47 de rachete de croazieră Tomahawk) au vizat centre de comandă și control, infrastructură de planificare, tabere de antrenament și vehicule militare. Au fost lovite și 12 rafinării (fiecare producea 300-500 barili de petrol rafinat) esențiale pentru oprirea fluxului financiar care alimentează rețeaua teroristă. Aceeași rațiune militară explică și celălalt pilon al strategiei SUA, de a pu­ne pe picioare un program de antrenament și echipare a unei forțe de 5.000 de lup­tători din opoziția siriană moderată, în tabere din Iordania și zona kurdă. Obiectivul tactic imediat este acela ca, sub umbrela aeriană a coaliției regionale (reunind Iordania, Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Arabia Saudită și Qatar), forțele locale moderate să țină la distanță și să limiteze extinderea ISIL.

Doctrina Nixon

Ca perspectivă de ansamblu însă, nu este greu să vedem că pachetul de măsuri anun­țat de Administrația Obama împotriva ISIL se apropie foarte mult de con­turul a ceea ce istoria a consacrat drept „doctrina Nixon“. Aceasta din urmă a fost definitorie pentru politica de apărare americană post-Vietnam. Iar principiul său coordonator era acela de a evita un nou angajament terestru în Asia care să înghită America într-un efort fără sfârșit. În esență, Nixon răspundea presiunilor publice de a nu repeta un alt Vietnam: „În ceea ce privește problemele de securitate internă, Statele Unite vor încuraja și au dreptul să se aștepte ca această responsabilitate să fie asumată chiar de națiunile asiatice. (…) Dacă Statele Unite continuă să răspundă cererilor de asistență prin asumarea primară a responsabilității de a apăra aceste țări când au probleme interne, atunci ele nu vor avea niciodată grijă de ele însele“, declara, în iulie 1969, președintele Nixon.

Cu alte cuvinte, un fel de „să îi ajutăm să-și poarte războiul, dar să nu o facem noi în locul lor“, o rețetă destinată să fixeze niște limite obiective, dar și să evite situația „pasagerului clandestin“. „Există un viitor pentru tacticile americane de contrainsurgență, în măsura în care, în circumstanțele potrivite, unul dintre prietenii noștri din Asia ne cere sfatul și asistența. Dar unde trebuie să tragem linia este să devenim masiv implicați, cu propriile resurse umane, și să le facem treaba în locul lor, mai degrabă decât ajutându-i să o facă ei înșiși. (…) Le vom oferi asistență pentru a-i ajuta să-și rezolve propriile probleme, dar nu o vom face noi în locul lor“, a explicat Nixon doctrina la insistențele unui jurnalist. Este o nuanță în jurul căreia este construit întreg discursul președintelui Obama, ținut cu o zi înainte de aniversarea a 13 ani de la atacurile de la 11 septembrie:

Aceasta nu este exclusiv o bătălie americană. Puterea americană poate însemna o diferență decisivă, dar nu poate face pentru irakieni ceea ce trebuie să facă pentru ei înșiși și nici nu putem lua locul partenerilor arabi în securizarea regiunii.

Aceeași perspectivă o găsim și în avanpremiera bombardamentelor desfășurate în Siria pe 24 septembrie: „Nu voi angaja trupele noastre să lupte într-un alt război terestru în Irak sau Siria. Este mult mai eficient să folosim capabilitățile noastre pentru a ne ajuta partenerii din teren să-și securizeze ei înșiși viitorul propriilor țări. Vom folosi puterea noastră aeriană. Îi vom antrena și echipa pe partenerii noștri. Îi vom consilia și le vom acorda asistență“, a precizat Obama.

Cel puțin deocamdată, eforturile pe care le vedem acum împotriva ISIL nu se înscriu în tradiția intervenționismului robust care a definit campaniile post-9/11 din Irak și Afganistan (mai devreme sau mai târziu, ambele au sfârșit prin suplimentări masive de forțe terestre americane), ci fac parte din ceea ce până nu de mult Obama descria ca „leading from behind“, campanii preponderent off­shore, minimaliste, purtate de la distanță, unde predomină componenta de consiliere și furnizarea de capabilități selective și „chirurgicale“. În istorie, aceasta este o formulă asociată cu T.E. Lawrence (folosită pentru mobilizarea revoltei arabe în timpul primului război mondial), Edward Lansdale (aplicată deopotrivă în Filipine și Vietnam) sau folosită de britanici în Oman (în timpul campaniei împotriva insurgenței din Dhofar, 1965-1975) și se concentrează preponderent pe consolidarea capacităților instituționale ale partenerilor locali (prin mentorat, training, consiliere și acțiuni limitate ale forțelor speciale) care trebuie, în cele din urmă, să-și poarte propriile bătălii.

Variabila-cheie

Dar oare sunt suficiente măsurile anunţate pentru a distruge ISIL? Puțin probabil. Mult lăudata coaliție internațională lu­crea­ză la viteze diferite. Riscurile sunt împărțite în mod disproporționat și inegal. Odată cu trecerea timpului, anduranța coaliției se uzează, prioritățile sunt reevaluate, resursele financiare atât de necesare, realocate spre alte priorități electorale. Mai toate elementele planului Obama – antrenarea a 5.000 de luptători din opoziția siriană, loviturile tactice din Irak, distrugerea nodurilor de comandă și comunicații, a taberelor de antrenament și a rafinăriilor controlate de ISIL în Siria, plus Rezoluția 2178 a Consiliului de Securitate, menită să opreasaca hemoragia de resurse umane internaționale, inclusiv occidentale, pentru ISIL – sunt în sine componente de îndiguire, gândite să preseze și să oprească extinderea califatului.

Însă multe depind de capacitatea trupelor noului guvern de la Bagdad și a forțelor kur­de peshmerga de a recuceri teritoriul pierdut, de a elibera orașe precum Fallujah, Tal Afar sau Mosul. Dar, în acest caz, variabila crucială va fi dată de triburile și comunitățile sunnite, bazinul popular în care înoată „peștele ISIL“, și de a căror mobilizare și cooptare depinde întreaga cam­panie. Este lecția învățată în timpul „Deșteptării din Anbar“, din anii 2006-2007. Foar­te probabil, acesta este și motivul pentru care generalul John Allen, unul dintre artizanii revoltei sunnite din Anbar și fost comandant al campaniei NATO din Afganistan, a fost numit de Obama drept co­ordonatorul întregului efort de astăzi împotriva ISIL.

Generalul Allen are o cunoaștere la firul ierbii a terenului tribal de pe Eufrat și din vestul Irakului, știe cum să navigheze printre sensibilitățile unei culturi arabe, înțelege sistemul de valori și resorturile motivaționale ale comunităților sunnite: „Am înțeles în esență că, dacă era să reușesc, asta va implica dezvoltarea unor relații foarte personale cu șeicii, cu liderii comunităților tribale și mai ales să înțeleg cum este guvernat Irakul la nivelul civil“, mi-a spus generalul într-un interviu din luna aprilie.

Mai mult, a fost unul dintre actorii principali ai efortului de influențare a evaluărilor risc/beneficiu ale triburilor locale, reușind să con­vingă leadershipul sunnit să formeze o alianță anti-Al Qaeda, realitate care, în cele din urmă, a schimbat decisiv ecuația de putere din Irak. Pe de altă parte, Allen știe și de ce succesul rebeliunii sunnite anti-Al Qaeda a fost doar unul temporar: „Nu am stat suficient de mult astfel încât să lăsăm în urma noastră un context politic în care Maliki să fie perceput ca prim-ministru al arabilor și kurzilor, ca un premier al tuturor irakienilor“, mi-a spus generalul.

În cele din urmă, cam­pania a fost pierdută în „inimile și sufletele“ comunităților sunnite, care nu au văzut în Maliki mai mult decât liderul unui guvern șiit și al unui stat sectar care îi trata drept cetățeni de mâna a doua. Iată realitatea imediat capitalizată de către un antreprenor insurgent iscusit precum Abu Bakr al-Baghdadi și care, în timp, a permis revenirea ISIL. Practic, victoria militară nu a fost urmată de una politică, prin care guvernul de la Bagdad să lanseze reformele sociale și economice atât de necesare pentru a recâștiga și menține lo­ia­li­tatea populației sunnite.

Aceasta este una dintre lecțiile învățate nu doar în Irak, dar și în timpul campaniilor din Vietnam, Oman sau Afganistan: „Dacă oamenii se uită spre guvernul lor și văd un Karzai sau un Maliki, de ce ar vrea să lupte pentru aceștia? Trebuie să le oferi ceva pentru care să lupte, în care să creadă. Cred că am fi putut triumfa în Vietnam, dacă oamenii ar fi avut în Saigon un guvern în care să creadă, unul capabil să răspundă nevoilor lor“, mi-a spus generalul Zinni. De aici, insistența cu care toți responsabilii americani ai campaniei – Obama, Kerry, Hagel sau Dempsey – vorbesc de „precondiția necesară“, variabila-cheie pentru înfrângerea ISIL: prezența la Bag­dad a unui guvern inclusivist, care să reconcilieze cele trei mari grupuri constitutive ale Irakului – șiiții, sunniții și kurzii.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s