Octavian Manea a analizat în pentru Revista 22 vizita vicepreședintelui SUA la București, Joe Biden.

În perspectiva desantului american de la Bucureşti realizat de Vicepreşedintele Biden, şi urmat în scurt timp şi de Secretarul Apărării Hagel, este important să reconsiderăm câteva dintre dezbaterile mai largi ale momentului. Mesajele sale au în cele din urmă nuanţe şi implicaţii regionale.

Pivotul de catifea

Sigur, Ucraina este marele elefant din colţul camerei şi în esenţă motivul care a precipitat întregul turneu. În acest context, s-au transmis mesaje pentru România, pentru flancul estic şi mai ales pentru NATO:

Angajamentul Americii pentru apărarea colectivă sub Articolul 5 al NATO este o obligaţie sacră, nu doar pentru noi, ci pentru toate timpurile. (…)Puteţi conta pe noi. Punct.

A spus vicepreşedintele Biden la baza militară Otopeni. Era natural că Washingtonul să reafirme credibilitatea garanţiei de apărare colectivă (articolul 5) că pe un angajament ferm şi de neclintit, altfel inima tratatului fondator al NATO.

La începutul lunii, în timpul unui discurs la Woodrow Wilson Internaţional Center, Chuck Hagel vedea Ucraina că pe un moment de limpezire în interiorul Alianţei, reamintind tuturor statelor membre de scopul sau ontologic: „un scut împotriva agresiunii şi a fricii de agresiune, un document simplu care dacă ar fi existat în 1914 sau 1939, ar fi prevenit două războaie mondiale”, în cuvintele preşedintelui Truman. Însă puterea acestui „antidot” la agresiune depinde de existenţa unui sistem de descurajare credibil. Iar când vorbim de Europa intrăm pe un teren mişcător.

Pe flancul estic, şi în general în Europa se porneşte de la premisa că în spatele Articolului 5 se află America. Când se vorbeşte de un pivot al NATO pe graniţa să estică, aşteptarea este aceea a unui pivot american. Însă tot mai mult, Administraţia Obama consideră această premisa că fiind nerealistă, o idee care încurajează mai degrabă sindromul “pasagerului clandestin”. Cu alte cuvinte credibilitatea NATO depinde nu doar de SUA, ci tot mai mult de ceea ce sunt statele membre pregătite să facă pentru a da credibilitate NATO. Accentul cade pe ceea ce se poate face împreună, ca Alianţa, nu doar pe America. În cele din urmă vorbim de o realitate programatică aflată în centrul priorităţilor de securitate ale Statelor Unite aşa cum sunt ele dezvoltate în cea mai recentă Quadrennial Defense Review (QDR) lansată la începutul anului.

În această perspectiva, pe fondul unor responsabilităţi globale tot mai extinse, dar cu o armata tot mai redusă numeric, o capacitate în declin, mutilată de sechestrul bugetar, Washingtonul este forţat să se bazeze tot mai mult pe alianţe puternice cu membri dedicaţi şi capabili să-şi asume partea leului în ceea ce priveşte asigurarea propriei lor securităţi. În această filozofie, accentul cade preponderent pe o formulă low-cost, inovativă, cu o geografie variabilă, diferită de paradigmă prezenţei terestre permanente, statice, preferând mai degrabă activele uşor transferabile şi flexibile: forţe navale şi aeriene, forţe terestre aliniate regional, dar aflate în regim de rotaţie. Oare va reinventa Ucraina dispozitivul strategic american din Europa redistribuind 10.000 de militari de pe vechiul aliniament al Războiului Rece (Vechea Europa) pe flancul estic, aşa cum a cerut Varşovia şi cum aşteaptă şi Bucureştiul? Răspunsul ar fi mai degrabă nu.

În urmă cu câteva săptămâni un înalt oficial al Pentagonului, Derek Chollet (Assistant Secretary of Defense for International Security Affairs) declara în faţa Congresului că nu anticipează „schimbări majore în prezenţa noastră permanentă din Europa” dincolo de desfăşurările prudente şi limitate numeric deja anunţate în România, Polonia sau statele baltice. Cu alte cuvinte nu prea mult dincolo de un simbolic „pivot de catifea”. Mai mult fact sheet-ul Casei Albe despre măsurile de reasigurare bilaterală sau colectivă (prin NATO) date României sugerează o prezenţa suplimentară acum dar limitată cronologic:

Statele Unite şi NATO sunt angajate să menţină o prezenţa continuă şi augmentată în Europa Centrală şi de Est cel puţin până la sfârşitul lui 2014.

Nici discursul lui Biden de la Bucureşti nu sugerează altceva. În concluzie revine în prim plan acea dezbatere veche legată de necesitatea ca Europa să-şi crească contribuţia în asigurarea propriei securităţi, în contextul în care „PIB-ul Statelor Unite este mai mic decât PIB-ul combinat al celorlalte 27 state membre NATO”, iar bugetele de apărare europene se află de un deceniu pe o pantă descendentă. Acum, întrebarea devine-ce este dispusă Alianţa (a se citi mai puţin SUA şi mai mult Vechea Europa) să facă pentru Flancul Estic în perspectiva summitului din toamna? Întrebat pe aceeaşi tema, Secretarul General al NATO a răspuns:

Un număr de elemente ar trebui incluse în consideraţiile noastre, precum updatarea planurilor existente de apărare, dezvoltarea unor noi planuri de apărare, exerciţii consolidate dar şi desfăşurările adecvate. (…) Totul depinde de evoluţiile de securitate. În concluzie, toate opţiunile sunt pe masă.

Flancul estic sub semnul moştenirii afgane?

Între timp, prinde tot mai mult contur o discuţie complementară despre ce înseamnă agresiunea în secolul XXI. Evenimentele din Ucraina arată o reţeta diferită de ceea ce Carta ONU sau Tratatul NATO înţeleg prin noţiunea convenţională de agresiune:

Articolul 5 se un atac armat. Sunt 100% convins că NATO este pregătită şi are voinţă de a acţiona în cazul unei agresiuni. Totuşi, cum am văzut în Crimeea, un atac poate să fie confuz şi neclar. Cum determinăm dacă articolul 5 se aplică sau nu? (Jānis Bērziņš, cercetător la Academia Naţională de Apărare din Letonia)

Moscova foloseşte o metodologie diferită de debarcarea în Normandia (1944), de invazia terestră din Afganistan (decembrie 1979) sau de campania Şoc şi Groază(2003). Coregrafia hardpower convenţională este secundară şi deocamdată rămâne în afară graniţelor Ucrainei. În prim plan se află campania pentru „suflete şi minţi”, pentru influenţarea „terenului” cognitiv, dublată de acţiuni subversive împotriva unui stat slab, cu instituţii găunoase şi care speculează alienarea politică a minorităţilor rusofone. Scenariul pare să fie mai puţin teritorial şi mai degrabă interesat să slăbească capacitatea administrativă a Kievului de a guverna periferiile.

Şi totuşi nimic din toate acestea nu este în sine o noutate. Seamănă izbitor de mult cu o insurgenţă proxy. Ar fi fost o realitate uşor de recunoscut pentru cei din aşa numită “vârstă de aur” a contrainsurgentei din a două jumătate a secolului trecut: Bernard Fall, David Galula sau Robert Thompson. Pentru Bernard Fall, el însuşi un insurgent educat în tacticile gherilelor maoiste din anii ‘50-’60, metodologia Moscovei ar fi una clasică:

When a country is being subverted it is not being outfought; it is being out-administered. Subversion is literally administration with a minus sign în front.

Şi Robert Thompson, unul dintre arhitecţii civili ai campaniei britanice din Malaya, dar totodată un observator atent al efortului american din Vietnam, obişnuia să spună că „dacă vrei pace, trebuie mai întâi să înţelegi războiul, în special, războiul în formele sale subversive”. Mai mult pentru Thompson, unul dintre principiile esenţiale într-un astfel de efort este acela că „guvernul trebuie să se concentreze pe infragerea subversiunii politice, nu a gherilelor”.

Toate aceste influenţe intelectuale vor stă la baza a ceea ce media a ajuns să popularizeze drept doctrina Petraeus (reţeta aplicată de SUA pentru stabilizarea Irakului şi ulterior de NATO în Afganistan). În interviul pe care l-am făcut în toamna anului trecut, Generalul David Petraeus ne-a spus într-un comentariu vizionar că:

Era insurgenţei nu s-a sfârşit. Fie că sunt declanşate de bătălii interne pentru putere şi influenţă, obiective ideologice sau prin acţiuni subversive din afară graniţelor ţării, insurgenţele vor continuă să modeleze lumea noastră.

Dintr-odată moştenirea operaţională a NATO, consolidată în ultimul deceniu în Asia Centrală, capătă o nouă dimensiune şi o cu totul altă simbolistica pentru flancul estic. În acest sens, ar fi o eroare să ne grăbim să ardem cărţile despre învăţămintele Afganistanului. Principiile campaniei ISAF de după 2009 ar putea decodifică şablonul operaţional folosit de Moscova pentru descompunerea Ucrainei, recomandând totodată şi eventuală terapie.

Revenind, mesajele transmise de Biden la Bucureşti inclusiv din această perspectiva a acţiunilor subversive care speculează realitatea unor instituţii şi a unei societăţi măcinate de corupţie au o dimensiune mult mai cuprinzătoare, cu implicaţii dincolo de România, în special pentru vecinătatea estică. Vorbeşte în esenţă de un altfel de agresiune, nu cea de articol 5, ci una în care cele mai importante arme nu trag, dar atacă fundaţia unei societăţi.

„Ţările care nu au un stat de drept puternic, un sistem judiciar independent şi instituţii democratice puternice sunt vulnerabile la tipul de acţiuni pe care le desfăşoară Rusia în Ucraina”, a spus vicepreşedintele american în interviul acordat Mediafax. Acţiunile subversive ale Moscovei proliferează exact pe un teren instituţional fragil cu un stat slab şi o administraţie putredă. „Avem o societate care îşi pierde controlul asupra propriului destin-nu doar asupra securităţii politice, dar şi securitatea fizică şi pregătirea militară sunt compromise. Am văzut acest lucru în Ucraina. Un deceniu şi jumătate de corupţie, au golit instituţiile militare şi au slăbit capacitatea ţării de a se apară. Semnificaţia luptei împotriva corupţiei nu ţine doar de bună guvernare. Este despre auto-apărare. Este o garanţie pentru suveranitatea ta naţională”, a spus Biden în discursul de la Palatul Cotroceni.

Este iarăşi un deja-vu pentru istoria campaniilor de (contra)insurgenţă. „Fără o maşinărie guvernamentală rezonabil de eficientă, niciun program sau proiect, nu va produce rezultatele dorite”, spunea Robert Thompson în cartea să Defeating Communist Insurgency-Experiences from Malaya and Vietnam (1967). În cele din urmă, că şi în Ucraina, vorbim de “o competiţie pentru guvernare” unde de departe cel mai important segment operaţional este cel civil: în prima linie se află funcţionarii administraţiei, experţii în dezvoltare, furnizorii de servicii.

Sigur asta nu înseamnă că Uniunea Europeană, America sau NATO trebuie să poarte „războiul” pentru guvernarea Ucrainei în locul Kievului. Intervenţia Vestului se poate face şi altfel, indirect (imaginea de fond ar fi cea a unui Edward Lansdale sau T.E. Lawrence), cu accent pe (re)construcţia, ranforsarea şi acordarea de asistenţă unor sectoare strategice pentru capacitatea de guvernare a Ucrainei. Uniunea Europeană, că „imperiu administrativ şi normativ”, este în particular bine poziţionată şi echipată în acest sens. De-altfel, intervenţiile recente din Balcani, dar mai ales cele din Sierra Leone, Columbia, Filipine din deceniul trecut, iar în trecut în El Salvador (anii ‘80) sau Dhofar (anii ‘60-‘70), arată un astfel de tipar operaţional. Campania afgană, cu toate limitele şi problemele sale, a resocializat Vestul în astfel de practici operaţionale.

Octavian Manea