Daniel Șandru este conferențiar universitar doctor la Facultatea de Științe Politice a Universității „Petre Andrei” din Iași.

Cum ați putea defini „analistul politic” și vă rog în limitele acestei definiții să-mi oferiți câteva exemple? Care ar fi rolul acestuia în cadrul cetății și în influențarea câmpului ideatic al cetății?

Aș spune că analistul politic este deținătorul unor competențe analitice și epistemice validate academic, dublate, evident, de talent și de interesul de a respecta statutul unei profesiuni al cărei scop nu este profeția, ci, cel mult, realizarea unor predicții pe termen scurt, plecând de la observarea unor „regularități” din viața politică identificabilă într-un context socio-istoric particular.

Evident că, în rest, pot exista tot felul de comentarii și culegeri de impresii cu privire la viața politică, iar eu cred că este bine să fie așa, pentru menținerea unui spațiu public de factură democratică fiind absolut necesară pluralitatea argumentelor. Ceea ce nu este bine e încălcarea, dacă vreți, principiului platonician potrivit căruia „în cetate, fiecare trebuie să se ocupe cu acea singură meserie pentru care a fost pregătit”.

Fără a nega dreptul jurnaliștilor ori pe cel al inginerilor de a-și spune ori scrie opiniile cu privire la viața cetății, consider totuși importantă delimitarea între „opinie” (doxa, pentru vechii greci) și ceea ce înseamnă „analiza politică”.

Rolul acesteia din urmă și, ca atare, rolul celor care o practică este acela de a decripta, de a demantela, prin apel la modele teoretice și empirice de natură explicativ-interpretativă, cauzele anumitor fenomene politice, ale anumitor relații sau ale anumitor decizii care se iau în sfera politică. Și, țin să subliniez, nu poate exista, nici aici, pretenția de obiectivitate. Ceea ce eu numesc mitul obiectivității – aplicabil azi nu doar științelor umaniste în general, celor sociale și politice în particular, ci până și științelor naturii, de la enunțarea principiului incertitudinii al lui Heisenberg încoace – nu reprezintă decât o remanență pozitivistă în evoluția științei politice, una ce poate fi azi compensată de analiza interpretativă sau ideologică. Nu are sens, însă, aici, să intrăm în detalii tehnice.

Rămâne important, cred, faptul că, explicitând anumite fenomene și indicând liniile de evoluție ale acestora, analiștii politici pot sau ar trebui să aibă rolul de a oferi publicului opțiuni de interpretare și înțelegere a realității sociale și politice.

Nu să ofere idei „de-a gata”, nici să elaboreze profeții, nici să combată deciziile politice și nici să propună „lumi noi” de factură utopică.

Ei trebuie să se comporte precum fotografii, dar ca acei fotografi autentici, care nu prelucrează imaginile preluate din realitate apelând la noile mijloace tehnice. Particularizând, acum, pe spațiul public românesc, în limitele încercării de definire pe care-am enunțat-o mai sus pot doar să constat că mare parte dintre cei care apar drept „analiști” sunt, mai curând, propagandiști, chiar și atunci când îndeplinesc criteriul validării academice. Din acest motiv, îmi este foarte greu să exemplific.

Mi-este mai ușor să fac o exemplificare negativă: Ion Cristoiu nu este analist politic, după cum nu este nici Marius Pieleanu. Intră, în aceeași categorie, Bogdan Chireac sau Cozmin Gușă, ca și alte personaje foarte vocale, dar care rămân la stadiul „impresionist” al unor opinii despre politică, opinii ce pot fi „telecomandate” sau nu.

Pentru sănătatea formală a  democrației, este foarte bine că și acestea își găsesc spațiu de expresie. Din perspectiva lipsei de substanță a unei democrații încă neconsolidate, așa cum este a noastră, problema este însă că acestea sunt prevalente, creând un cadru numai bun pentru manipulare. Iar acest lucru este, din nou, vizibil în actuala campanie pentru alegerile europarlamentare.

Care ar fi diferența între analistul politic și intelectualul public? Avem nevoie de o revendicare de autenticitate în spațiul public românesc a celor două tipuri de actori?

Intelectualul public este cu totul altceva decât un analist politic. Dacă un intelectual public poate fi și analist politic, în măsura în care se expune celorlalți în condițiile redate mai sus, nu cred că rolul unui analist politic este acela de a se manifesta ca intelectual public.

Asta nu înseamnă că analistul politic nu este un intelectual. Este, dar în sensul tehnic al termenului.

Pe de altă parte, dacă acceptăm semnificația atribuită termenului „intelectual” în posteritatea a ceea ce poartă numele de „afacerea Dreyfuss”, principala caracteristică a intelectualului public este manifestarea rațiunii critice. Spre deosebire, încă o dată, de analistul politic – care o poate manifesta inconștient – intelectualul public exhibă în mod asumat o anumită identitate ideologică, adică anunță cu claritate opțiunea pe care o are prin raportare la un tip sau altul de politică.

Pe de altă parte, un aspect ce merită menționat este acela că nici analistul politic, nici intelectualul public nu sunt infailibili, pentru simplul motiv că sunt oameni care, vorbind despre fenomene în care sunt implicați alți oameni sau despre decizii luate de semeni ai lor, se raportează esențialmente axiologic și, deci, subiectiv la acestea, fiecare avându-și propriul tipar de socializare, propria filosofie de viață și propriile opțiuni.

Analistul politic se întâlnește cu intelectualul public și într-un alt punct: cel al onestității sau, respectiv, al lipsei de onestitate. Ceea ce atrage după sine problema responsabilității sociale, în cazul amândurora.

Există multă păreristică și amatorism de tip taliban în spațiu public românesc când se polemizează despre soluțiile politice ce trebuiesc implementate. Care ar fi principala cauză pentru această poftă de logoree?

Există în spațiul public românesc, din modernitate încoace – o foarte bună analiză în acest sens e expusă, într-o carte de-a sa, de către filosoful politic Adrian-Paul Iliescu – un maniheism structural, ce s-a consolidat în timp, configurând o logică discursivă lipsită de nuanțe, lipsită de rest. Pe acest fond, părerile sau opiniile devin sentințe, fiind asumate nu doar de emitenții, ci și de receptorii lor cu titlul de adevăr absolut.

În sprijinul unor astfel de „sentințe” sunt aduse, de cele mai multe ori, tot felul de sofisme, deci constructe eronate sub raport logic, de la cel al autorității până la atacul la persoană. Într-un spațiu public insalubru, în care competențele sunt „recunoscute” grație aparițiilor la televizor și practicilor discursive bazate pe vocalize agresive, acelea care îndreptățesc opinia generală a lui „ce bine i-a spus-o, frate!”, nu mai poate exista loc pentru nuanțe.

Totul se judecă la nivel de imediatitate și, „hic et nunc”, este plasat fie în zona Binelui, fie în zona Răului. Cale de mijloc nu există, pentru că nu avem o cultură a dezbaterii, a negocierii și a compromisului rezonabil.

Este prevalentă, din păcate, o cultură discursivă în care nu argumentele sunt cele care contează, ci „instanța” pumnului care bate în masă sau aceea a tonului ridicat. Vedem acest lucru seară de seară la așa-numitele „televiziuni de știri”.

Sistemul electoral este principala problemă în România, inexistența societății civile sau modesta înzestrare a clasei politice?

Toate acestea se află, din punctul meu de vedere, în legătură: sistemul electoral este filtrul de selecție a membrilor clasei politice, iar societatea civilă deține rolul său de „paznic social”, cu obligația de a se exprima cu privire la toate aspectele vieții politice, de la cel al sistemului electoral și până la acela al modului în care se recrutează elita politică. În spațiul românesc, aceste chestiuni sunt, așa cum am putut observa în ultimul sfert de veac, problematice.

Pe fondul deficitului democratic pe care îl moștenim din trecut, peste care s-au așezat, în veacul trecut, nu mai puțin de patru dictaturi (regală, legionară, antonesciană și comunistă), procesul de democratizare în care am intrat începând cu 1990 nu avea cum să permită un salt brusc. Tipul actual de sistem electoral, care nu este nici majoritar, nici de reprezentare proporțională, ci o combinație „originală” (am în vedere, evident, sistemul aplicat pentru selecția membrilor legislativului, câtă vreme Parlamentul rămâne instituția fundamentală a oricărei democrații) nu a reușit să calibreze o filtrare eficientă a membrilor clasei politice. Dimpotrivă, aș spune.

Pe de altă parte, societatea civilă nu este articulată în mod coerent; din când în când, anumite zone ale acesteia se înroșesc, pâlpâie un pic, după care se așterne, din nou, tăcerea, ceea ce politicienilor, indiferent de ce culoare ar fi aceștia, le convine de minune. Cred însă că în această ecuație trebuie să fie luat în considerare și rolul cetățenilor, pentru că ne-am iluziona să credem că întreaga responsabilitate pentru stadiul nedefinit în care se află societatea românească ar aparține exclusiv politicienilor ori exclusiv prezenței anemice a societății civile.

În cele din urmă, politicienii sunt legitimați grație unor voturi date de cetățeni, iar anemia societății civile are drept cauză și slaba implicare a cetățenilor.

Din păcate, în acest punct trebuie spus că asistăm la manifestarea efectelor unei culturi politice de dependență, paternaliste, de tip „voievodal”, ce continuă să fie dominantă în spațiul românesc.

Știința Politică are mai multe funcții (prospectivă, cognitivă etc). Știința Politică românească are capacitatea să „îmblânzească” politica oferindu-i un registru axiologic și un sens de acțiune politică?

Asta cred că ne place nouă, celor care activăm în acest domeniu, să credem. Deși, trebuie spus, eforturi serioase în acest sens s-au făcut în zona comunității politologice din România, mai ales în ceea ce privește procesul de consultanță și chiar de elaborare a unor programe de politici publice. Unele dintre acestea au fost asumate, punctual, de anumiți politicieni sau de anumite partide, altele au fost preluate și abandonate apoi, cele mai multe nu a fost băgate în seamă.

Ca atare, nu cred că, în perioada imediat următoare, specialiștii în știință politică (din variatele subdomenii ale acesteia) ar putea să influențeze pozitiv cursul politicii românești, câtă vreme politicienii pe care îi avem se consideră omniscienți.

Asta nu înseamnă, desigur, că politologii trebuie să dezarmeze, pentru că rămâne datoria noastră intelectuală să propunem idei și direcții de acțiune. Cred că va veni și timpul în care vom avea politicieni care să fie interesați de expertiza oferită dinspre acest domeniu.

Este Daniel Șandru un analist politic sau un intelectual public?

Aș prelua, cu permisiunea dumneavoastră, o etichetă care, deși are o nejustificată conotație negativă, exprimă cel mai bine rolul social în care mă plasez. Este vorba despre eticheta de „ideolog”. Specific însă că, după știința mea, unul dintre intelectualii români importanți care a asumat-o – iar eu în scrierile sale am regăsit-o – a fost Adrian Marino.

Din punctul meu de vedere, a fi ideolog înseamnă să urmezi, în elaborarea ideilor și în diseminarea lor, linia unui „al treilea discurs” (despre care Marino vorbește într-un dialog cu Sorin Antohi), în încercarea de a depăși maniheismul structural despre care vorbeam mai înainte.

Ca atare, de pe această poziție mă exprim public, în căutarea moderației și a nuanțelor (fără a incrimina subiectivitatea) și atunci când propun analiza unor fenomene politice, și atunci când îmi manifest, ca intelectual, spiritul critic.

Alexandru Filimon