Sunniții rămân cheia (de)stabilizării Irakului 1

la-epa-iraq-conflict-fallujah-jpg-20140105

Octavian Manea a analizat pentru Revista 22 resorturile crizei din Irak

Washingtonul și deopotrivă Bagdadul caută acum o strategie de succes împotriva progreselor fulminante înregistrate în ultimele luni de forțele Califatului Islamic. Și totuși ea există. A mai fost aplicată de pușcașii marini americani în provincia irakiană Anbar, după 2004. Despre aceasta am stat de vorbă cu un observator al campaniei, profesorul Richard H. Shultz Jr., profesor la Fletcher School și autorul cărții The Marines Take Anbar. The Four-Year Fight Against Al-Qaeda, publicată anul trecut de Naval Institute Press.

Întrebat recent într-un interviu acordat revistei Foreign Affairs despre lecțiile învățate în conflictele din Irak și Afganistan, generalul Stanley McChrystal a vorbit des­pre un proces de învățare: la început era preocupat de întrebarea „unde este inamicul?“, apoi de „cine este inamicul?“, pentru ca în final să ajungă la întrebarea „de ce îmi sunt ei inamici?“. Cu alte cuvinte, ce resorturi motivaționale îi pune în mișcare, ce îi face să de­vină insurgenți? De cele mai multe ori, în relațiile internaționale se pot izola punctual variabilele cauzale, variabilele sursă ale conflictului. Irakul post-Saddam nu face excepție.

Momentul zero al insurgenței din Anbar se află în deciziile sistemice luate de noile autorități din Bagdadul post-Saddam. Până atunci, istoric, sunniții ocupaseră un loc dominant în sistemul politic irakian. Însă aproape peste noapte, prin primele decizii asumate de administrația lui Paul Bremer în vara lui 2003, lustrația administrativă a foștilor membri ai Partidului Baath, precum și disoluția forțelor de securitate, îi împinge pe sunniți în afara „noului Irak“, îi transformă în cetățeni de rangul doi. Imediat, zeci, chiar sute de mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. Este contextul care îi face pe sunniți să se simtă alienați și în esență să resimtă „eliberarea“ americană ca pe o pace punitivă, în care fostele elite ale puterii și comu­nitățile lor sunt epurate și excluse în bloc din noua ordine politică.

Treptat, sunniții ajung la concluzia că sunt perdanții noului Irak. Pentru ei miza invaziei americane nu mai ține doar de înlăturarea regimului Saddam Hussein, dar și a comunității lor din ecuația națională a puterii. Efectul „ocupației“ devine răsturnarea echilibrului de putere și colonizarea pârghiilor cheie cu noii beneficiari, șiiții. Irakul intră astfel într-o spirală a jocului de sumă zero, a dilemei de securitate extremă, unde câștigurile unei comunități sectare devin automat pierderile celeilalte. Neavând o miză personală în succesul noului Irak, comunitatea sunnită se transformă treptat în ceea ce literatura de specialitate numește un spoiler al păcii, un actor direct interesat de sub­minarea și eșecul unei păci percepute ca inechitabile. Reflectând asupra condițiilor societale care fac războiul posibil, generalul H.R. McMaster ne-a spus că „în cele din urmă, oamenii luptă și astăzi pentru aceleași motivații surprinse de Tucidide acum mai bine de 2.500 de ani: teamă, onoare și interes“. Sunt și motoarele care au alimentat resentimentele anti-status-quo ale sunniților (teama de șiiți, o ordine care nu le reprezintă interesele, pierderea statutului social prin rescrierea regulilor care îți dădeau dreptul să faci sau nu parte din aparatul administrativ), pregătind terenul pentru alianța temporară cu Al-Qaeda.

Alianța dintre triburile sunnite și Al-Qaeda a devenit posibilă doar pe fondul frustrărilor și al injustițiilor sistemice generate de ordinea politică post-Saddam. Mai mult, politicile americane din anii 2003-2004 au creat în mintea sunniților impresia că America se afla ea însăși într-o alianță cu șiiții din Bagdad. Toate acestea au creat un mediu în care o ali­anță între Al-Qaeda și triburile sunnite a devenit mult mai probabilă. (Richard Shultz)

Retroactiv, cheia stabilizării de care ajungem să vorbim în anii 2007-2008 sub generalul David Petraeus depinde în întregime de sunniți. În esență, suplimentarea cu 30.000 de militari, care se adaugă celor 155.000 de militari ai coaliției internaționale deja desfășurați la acel moment în Irak și celor aproximativ 323.000 de forțe guvernamentale irakiene (armată și poliție), a contat, dar nu putea fi în sine de­cisivă. Era nevoie de o nouă logică operațională în care toate aceste forțe să fie uti­lizate. Este momentul în care filosofia contrainsurgenței – cu toate principiile sale cheie: curăță, menține, construiește, asigură protecția și controlul populației, altfel bazinul de susținere populară a insurgenței – începe să fie omogen aplicată la scara întregului teatru operațional. Mai mult, aceasta devine fundația care pregătește componenta cu adevărat decisivă, faza de reconciliere prin cooptarea triburilor sunnite sub umbrela Bagdadului. Este o mișcare graduală, începută în Ramadi în 2006 ca o formă de rezistență împotriva Al-Qaeda, care se răspândește în timp în toată provincia Anbar.

Ulterior, sub impulsul suplimentării trupelor americane, aceasta se va extinde dincolo de Anbar în tot centrul și vestul sunnit, zonă devenită din 2003 un sanctuar operațional al Al-Qaeda. Cert este că, la jumătatea anului 2008, 100.000 de Fii ai Irakului“ (în jur de 80.000 sunniți, cei mai mulți foști insurgenți) trecuseră de partea coaliției și a Bagdadului. Este rețeta inversă folosită de ISIL astăzi. În cele din urmă, gruparea numără undeva în jurul a 5.000 de luptători. Cu alte cuvinte, îi este imposibil să exercite un control efectiv asupra teritoriului califatului, fără a avea sprijinul activ sau pasiv al triburilor și comunităților de la firul ierbii. Un adevăr înțeles și de către pușcașii marini din Anbar în anii 2005-2006.

Atunci, momentul esențial a fost conștientizarea faptului că alianța dintre sunniți și Al-Qaeda era una nenaturală, de conjunctură, coagulată de ceea ce îi unește împotrivă, energizată de existența unui inamic comun.

Misiunea era de asemenea comună: America trebuia să plece din Irak. Și totuși ceva s-a întâmplat. Când clivajele au devenit profund vizibile a apărut și oportunitatea de a o prăbuși din interior. Pușcașii marini au reușit prin tactici de contrainsurgență să-și reinventeze imaginea la nivelul triburilor sunnite, demonstrându-le că sunt gata să îi coopteze în interiorul procesului politic. Între timp, Al-Qaeda ucidea fără discriminare tocmai în mijlocul bazei sale de putere din Anbar (o țintă predilectă erau șeicii triburilor sunnite) pe oricine nu accepta viziunea sa despre lume, unde Sharia era măsura tuturor lucrurilor. Este motivul central care a îndepărtat triburile sunnite de Al-Qaeda, aducându-le în schimb mai aproape de fostul dușman dispus să le ofere protecție și mai ales să îi reconecteze cu Bagdadul. În timp, noua alianță dintre forțele coaliției, cele ale Bagdadului plus triburile sunnite, avea să schimbe decisiv balanța de putere a conflictului. A fost lovitura de grație dată Al-Qaeda în Irak. Față de primii ani de după înlăturarea lui Saddam, situația se schimbase atât de dramatic, încât generalul John F. Kelly avea să constate fără exagerare că spre sfârșitul lui 2008 puteam vorbi în sfârșit despre victorie în Anbar.

Și totuși, din poziția în care ne aflăm astăzi, aceea a unei insurgențe reenergizate exact în frontierele geografice ale aceluiași spațiu, să fi fost oare un diagnostic prematur, grăbit și incomplet? Din această perspectivă este foarte util să distingem între nivelul tactic, operațional și cel strategic. Când generalul Kelly a spus acest lucru avea în vedere nivelul operațional. Așadar, la acel nivel era adecvat să se vorbească despre victorie în Anbar, pentru că războiul insurgenților ajunsese într-un punct în care totul era pierdut, iar șeicii acceptaseră să revină în procesul politic, ne-a spus profesorul Richard Shultz. Însă pentru a securiza pacea, dincolo de progresele tactice și operaționale de moment, prin corectarea injustițiilor care facilitaseră insurgența, era nevoie de implicarea masivă, politică, a Bagdadului.

Reconcilierea și readucerea foștilor insurgenți în interiorul sistemului politic nu se putea face decât de către Bagdad, dar cu asistență americană. „Pentru consolidarea acestor progrese operaționale, era nevoie de existența unor condiții politice adecvate în Bagdad. Iată unde prezența americană ar fi făcut diferența și ar fi avut un impact strategic. Dacă elimini prezența americană, atunci victoria obținută la nivel operațional poate dispărea. Și exact acest lucru s-a întâmplat, din cauza politicii, concluzionează Richard Shultz.

Însă în primii ani ai Administrației Obama domina ideea că Irakul era războiul greșit, opțional și că toată energia diplomatică și resursele trebuiau reorientate spre Afganistan. Este contextul care i-a dat lui Maliki libertatea să-și reia politicile sectare, exclusiviste, uitând de componenta esențială stabilizării, de integrarea sunniților în sistemul de partaj al puterii. În timp, deciziile politice din Washington au avut consecințe strategice în Bagdad. O prezență reziduală americană în punctele cheie ale fostului fief al insurgenței ar fi influențat relația dintre centru și periferie. De departe cel mai important obiectiv ar fi fost cel de mediere politică pentru ca niciuna dintre părți să nu ajungă la concluzia că, dacă cealaltă câștigă alegerile, va instituționaliza un sistem de tip winners-take-all. În absența unui mediator, ceea ce avem în Irak este un proces politic de tip winners-take-all, unde câștigătorul nu doar că primește totul, dar chiar își consolidează monopolul asupra puterii cu ajutorul iranienilor“.

Astăzi istoria se repetă. După retragerea americană, Guvernul Maliki a creat o adevărată falie în relația cu sunniții, împingându-i din nou în brațele unui grup terorist pregătit să speculeze în favoarea sa clivajele dintre centru și periferie. Condițiile structurale hrănesc din nou o alianță conjuncturală și readuc împreună elemente diferite: jihadiști din afara Irakului (ISIL), jihadiști cu agendă locală, la care se adaugă diverse grupări etno-naționaliste unde baza frustrărilor este societală și politică.

Recuperarea insurgenților reconciliabili de la marginea sistemului politic, reintegrarea lor în spațiul mainstream și conturarea unui compromis politic pentru calmarea acelor motivații care i-au determinat să se revolte este o etapă crucială în istoria comparată a campaniilor de contrainsurgență. Scopul este acela de a elimina bazinul de susținere populară existent la firul ierbii. Toate aceste nuanțe devin încă și mai acute în societățile marcate de clivaje profunde, unde fricile ontologice trebuie amortizate prin asistență economică, reprezentare politică și poziții strategice în birocrația statului.

Octavian Manea

Anunțuri

One comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s