Obama şi semnificaţiile noii sale echipe de politică externă Răspunde

374011039

Octavian Manea a analizat pentru cititorii Revistei 22o analiză a schimbărilor din interiorul echipei de politică externă a administraţiei Obama.

În plin asalt împotriva Administraţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săptămâna trecută privind nominalizarea în poziţii cheie a două veterane ale doctrinei intervenţiei umanitare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe probleme de securitate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de ambasador la ONU).

O schimbare de generaţii

Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Samantha Power au experienţe formative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establishmentului, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă laureată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei umanitare care presupune o redefinire a suveranităţii tradiţionale westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această responsabilitate primară, este datoria comunităţii internaţionale să intervină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şefii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj profund. Rice spunea la un moment dat că:

Vietnamul nu este cadrul de referinţă pentru orice decizie. Sunt sătulă şi obosită de reluarea traumelor, a bătăliilor şi a psihozelor anilor ’60.

În viitor, este de aşteptat o alianţă naturală între noul consilier pe probleme de securitate naţională şi viitorul ambasador SUA la ONU. Această formulă a mai funcţionat conjunctural în timpul dezbaterilor privind intervenţia împotriva colonelului Gaddafi, când s-a dovedit decisivă. La acel moment, Rice a coagulat în Consiliul de Securitate sprijin pentru o rezoluţie sub Capitolul VII din Cartă, invocând doctrina responsabilităţii de a proteja şi mandatând o coaliţie internaţională să folosească „toate mijloacele necesare“ pentru a-i proteja pe locuitorii Benghaziului. Între timp, la Casa Albă, în interiorul Consiliului Naţional de Securitate, Samantha Power ducea propria sa bătălie de convingere a scepticilor Administraţiei (precum Robert Gates) că utilizarea forţei militare americane era dezirabilă în acest caz. „Era acest grup bântuit de Ruanda. Intrau în toate întâlnirile decişi să nu mai repete aceeaşi greşeală şi a doua oară“, a declarat unul dintre participanţii la dezbateri, ziaristului David E. Sanger.

Resetare de agendă?

Demisia lui Tom Donilon, fostul consilier pe probleme de scuritate, ar putea să anunţe un nou centru de interes pentru Administraţia Obama. În primul mandat, atenţia predilectă a preşedintelui s-a concentrat pe rebalansarea spre regiunea Asia-Pacific. A fost proiectul de suflet al lui Donilon. Însă nominalizarea celor două veterane ale doctrinei responsabilităţii de a proteja pare să semnaleze convingerea preşedintelui că problema siriană ar putea să devină provocarea centrală de politică internaţională a celui de-al doilea mandat Obama. La aceasta se pot adăuga dosarele iranian şi nord-coreean, în gestiunea cărora Rice are o experienţă solidă. Să nu uităm că, sub managementul său, au fost asumate cele mai dure regimuri de sancţiuni împotriva Teheranului şi Phenianului de până astăzi.

Un altfel de echilibru

Nu putem să nu observăm şi o altă tendinţă. Se modifică balanţa de putere în interiorul echipei de securitate naţională. Generic, se conturează două tabere: un pol intervenţionist (reprezentat de Rice şi Power), pe de o parte, şi un nucleu „realist“ prudent faţă de orice aventură externă care presupune utilizarea forţei militare dincolo de apărarea strictă a intereselor naţionale vitale (reprezentat de Biden, Hagel, Kerry), pe de alta. Aparenta slăbiciune a polului intervenţionist în faţa greilor de la Departamentul de Stat şi Pentagon este suplinită chiar de preşedinte. Rice şi Power sunt oamenii preşedintelui. Pare că istoria se repetă, reamintind de dezbaterile anilor ’90 dintre Madeleine Albright şi Colin Powell. Însă, în perspectivă, vedem o schimbare profundă.

Nu mai avem o echipă a rivalilor, ca în primul mandat, când Hillary Clinton şi Robert Gates au fost cooptaţi pentru că aveau legitimitate în segmente cheie (Hillary în rândul democraţilor, iar Gates în cercuri republicane) pe care Obama le dorea mobilizate în sprijinul său. În cele din urmă, ponderea avută de Clinton şi Gates s-a dovedit decisivă în decizii pe care Obama le-a asumat cu reticenţă, precum campania de contrainsurgenţă şi suplimentarea de trupe din Afganistan. Dimpotrivă, astăzi avem o echipă care reflectă fidel instinctele şi convingerile preşedintelui: atât un Obama care, asemenea lui Eisenhower, este interesat preponderent de nation building acasă, de o politică externă prudentă şi o postură militară globală solvabilă economic, cât şi un Obama angajat faţă de agenda promovată în discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace. Uneori:

Scopul acţiunilor militare merge dincolo de autoapărare sau apărarea unei naţiuni împotriva unui agresor. Din ce în ce mai mult, ne confruntăm cu întrebări dificile legate de cum să prevenim masacrarea civililor de către propriul guvern sau oprirea unui război civil a cărui violenţă şi suferinţă pot cuprinde o întreagă regiune. Cred că forţa poate fi justificată de raţiuni umanitare, precum în Balcani. Inacţiunea ne distruge conştiinţa şi poate conduce la o intervenţie mult mai costisitoare mai târziu, spunea Barack Obama în decembrie 2009 la Oslo.

Este un fragment care rezumă fidel convingerile lui Susan Rice şi ale Samanthei Power. De fapt, Power este în mare parte sursa discursului de atunci al preşedintelui.

Noul ambasador la ONU

Am cunoscut-o pe Samantha Power în prima parte a lunii mai, când a ţinut discursul ceremoniei de absolvire de la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs. Am înţeles atunci etosul care o ghidează. Pentru ea lumea nu se împarte între bogaţi şi săraci, între nord şi sud. Dimpotrivă, clivajul fundamental este între cei care aleg să se concentreze doar pe propriile lor destine şi cei care-şi văd destinul ca fiind legat de soarta tuturor. Aceştia din urmă sunt cei care înţeleg ce înseamnă datoria publică, „cei care refuză să lase destinul cetăţii metaforice – fie că vorbim de o şcoală, de un cartier, de un ONG, de guvern, de planetă – în voia şansei“. Samantha Power are astăzi o misiune aproape imposibilă, într-un moment în care tendinţele izolaţioniste capătă amploare şi neîncrederea în Administraţia Obama este tot mai mare. Şi totuşi, are datoria să încerce. Este jobul care îi dă şansa să corecteze multe dintre relele pe care le-a documentat în cartea sa – A Problem from Hell – şi care i-a adus în cele din urmă un Premiu Pulitzer. De atunci este în căutarea unor soluţii.

Pentru gustul multora pare a fi mult prea înclinată spre intervenţionism, ba chiar a fost catalogată ca fiind militantă. În acelaşi timp, însă, este întotdeauna foarte directă. Nu se sfieşte să atace subiecte toxice pentru credibilitatea Americii, precum loviturile de stat sprijinite de CIA în Guatemala, Chile şi Congo sau problema închisorii de la Guantanamo. Şi totuşi, spune James Mann, dacă vrem să o înţelegem pe Samantha Power şi ce vrea să facă la Naţiunile Unite, cartea sa de Pulitzer nu este cel mai potrivit loc. Răspunsurile le putem afla dintr-o altă carte a sa, mult mai puțin celebră, Chasing the Flame, unde sunt relatate experienţele unui oficial al Naţiunilor Unite în Liban, Cambodgia, Ruanda, Sudan, Afganistan, Irak. Cartea descrie traseul acestuia de la idealismul de început la conştientizarea limitelor pe care le implică soluţionarea crizelor din lumea reală.

Performanţa lui Susan Rice

Cu excepţia dosarului sirian, ca ambasador la Naţiunile Unite, Susan Rice a câştigat mai toate bătăliile importante. Regimul de sancţiuni împotriva Iranului, intervenţia în Libia, embargoul împotriva Phenianului, medierea tensiunilor dintre Sudanul de Sud şi Sudanul de Nord, securizarea consensului pentru desfăşurarea unei forţe de menţinere a păcii în Coasta de Fildeş fac parte toate din palmaresul consilierului pe probleme de securitate naţională.

Bilanțul lui Tom Donilon

Cea mai importantă contribuție a lui Tom Donilon a fost schimbarea de azimut a politicii externe americane dinspre mărcile consacrate de George W. Bush, precum războiul împotriva terorii (cu replicile sale irakiene şi afgane) spre agenda deceniului următor: ascensiunea Chinei, ameninţările cibernetice, consecinţele strategice ale revoluţiei energetice din SUA, introducerea de noi iniţiative economice în Atlantic şi Pacific, rebalansarea spre Asia.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s