Lecţiile uitate ale reconcilierii din Irak Răspunde

0,,17726729_303,00

Octavian Manea a analizat pentru cititorii Revistei 22 situația din Irak

Granița dintre Irak și Siria s-a pulverizat, harta Orientului Mijlociu redesenându-se. Armata irakiană se dezintegrează. Milițiile șiite, în special temuta „armata Mahdi“ controlată de Moqtada al Sadr, revin în prim-plan, mobilizându-se pentru apărarea Bagdadului. Pentru mulți observatori Irakul amintește mai degrabă de Europa Evului Mediu sfâșiată de războaie religioase. Ce-i de făcut? O călătorie în istoria recentă poate să contureze câteva răspunsuri.

Resetarea relaţiilor dintre comunităţi

În aprilie 2003, generalul David Petraeus, pe atunci comandantul Diviziei 101 Aeropurtate, a primit ordinul de a-și desfășura cei 20.000 de militari din subordine în Mosul, al doilea oraș ca mărime din Irak. Printre primele sale preocupări a fost aceea să se asigure că administrația locală (birocrația, spitalele, penitenciarele, poliția) continuă să funcționeze. Totodată, a înțeles imediat că ingredientul cheie pentru a menține mașinăria administrativă funcțională era un guvern reprezentativ, care să reflecte datele „demografice“ esențiale ale locului (partide, triburi, grupuri etnice și confesionale). Totul într-un context în care lustrația elementelor fostului regim (procesul de de-baathificare) devenise un principiu fondator al lumii post-Saddam. Peste noapte, zeci de mii de membri de partid se treziseră aruncați în stradă, fără un loc de muncă, fără pensii, lipsiți de drepturi în noul Irak. Pentru mulți dintre aceștia „pacea“ era eminamente injustă, punitivă.

Însă Petraeus a ales o cale diferită față de directivele centrului, considerând că, „dacă mergem prea departe și tragem linia prea jos, nu va mai rămâne nimeni în guvern“. A fost un experiment în arta compromisului, dar și un exercițiu de includere în procesul de guvernare a celor mai reprezentative forțe politice locale. Pentru Petraeus, lecția care-l va însoți pentru tot restul deceniului era simplă: „trebuie să le dai oamenilor speranță și mai ales să îi stimulezi să sprijine noul Irak, nu să se opună acestuia. Dacă nu oferi astfel de stimuli, să nu fii surprins că vei avea o insurgență în dimineața următoare“. Era o componentă esențială a rețetei de pacificare a Irakului.

Un alt episod din istoria campaniei de stabilizare a Irakului post-Saddam s-a derulat în Tal Afar (un oraș de 300.000 de locuitori, majoritar sunnit), din mai 2005 până în februarie 2006. Ca și astăzi, insurgența era formată din elemente sunnite locale și elemente de import Al Qaeda. Sectarizarea și enclavizarea orașului erau la ordinea zilei. Poliția locală, dominată de șiiți, era percepută ca fiind un „escadron al morții“ utilizat exclusiv în scopuri sectare. Tiparul operațional aplicat de unitatea condusă de colonelul H.R. McMaster (un istoric versat în multiplele fațete ale războiului din Vietnam) avea să urmeze succesiunea clasică a unei campanii de contrainsurgență: curăță-menține-construiește.

Protejarea populației, răspândind punctele de control adânc în mijlocul comunităților și restabilind serviciile administrative minimale, a transformat securitatea orașului. Însă o inițiativă esențială în tot acest efort, necesară pentru dezvoltarea unei fundații stabile, a fost regândirea forțelor locale de law enforcement, în sensul reprezentării la nivelul recruților a demografiei confesionale a orașului, dincolo de monopolul șiit. A fost nevoie de o amplă implicare și curtare a liderilor sunniți, în scopul cooptării lor. Ulterior, la încheierea programului pilot, 60% din componența noii forțe de poliție era sunnită.

Era o încercare de resetare a relațiilor dintre comunități, blocate într-o logică de sumă zero, dar și mai importantă era definirea graduală a unui proiect comun, simbolic pentru o nouă ordine politică. În cele din urmă, astfel de mecanisme au consolidat un climat de încredere interconfesională, reușind temporar readucerea sunniților în procesul politic mainstream din Tal Afar.

Triburile – agenţii principali ai stabilizării

Dar de departe cel mai important episod pentru stabilizarea Irakului a fost reprezentat de campania din Ramadi începută în vara anului 2006. În imaginarul conflictului a fost un moment tectonic, generând unde de șoc în toate direcțiile și schimbând chiar cursul războiului. O oportunitate unică s-a dezvăluit atunci, imediat speculată de americani. Un clivaj aproape insesizabil apăruse între sunniţi și Al Qaeda. Excesele și radicalismul militanților Al Qaeda ajunseseră în timp să îi îndepărteze tot mai mult pe liderii triburilor sunnite de agenda acestora.

Mai mulți lideri americani obișnuiți să navigheze teritoriul tribal au înțeles că trebuie să creioneze o ofertă irezistibilă, capabilă să rupă decisiv alianța dintre Al Qaeda și sunniți, altfel motorul insurgenței în cea mai mare parte a Irakului. Ceea ce a schimbat decisiv calculul liderilor locali a fost nu doar extremismul Al Qaeda, prezența trupelor americane gata să protejeze comunitățile sunnite, dar mai ales disponibilitatea americanilor de a împuternici triburile, de a negocia cu acestea și de a le trata drept agenți principali ai stabilizării: „triburile reprezintă poporul irakian… oricât de imperfect ni s-ar fi părut sistemul tribal, acesta era capabil să ofere ordine și control acolo unde structurile formale guvernamentale erau prea slabe“, rezuma colonelul Sean MacFarland strategia americană de a lucra direct cu formele organice de legitimitate existente la firul ierbii.

Astfel s-au identificat cu precizie chirurgicală forțele gravitaționale, liderii care puteau influența decisiv opțiunile comunităților, personalitățile capabile să electrizeze triburile, precum șeicul Sattar Abu Risha, eroul „deșteptării din Ramadi“. Ulterior, sprijinită de forțele americane, pe fondul suplimentării anunțate de președintele Bush la începutul lui 2007, deșteptarea din Ramadi, cultivată și hrănită atent de generalul Petraeus, s-a transformat în timp într-o revoltă a triburilor sunnite împotriva Al Qaeda. A fost o veritabilă epidemie a schimbării: „ceea ce doream să atingem era o masă critică de astfel de deșteptări locale, care, în timp, ar fi amorsat o reacție în lanț, răspândindu-se în toate zonele sunnite ale Irakului“, explica Petraeus ideea care ulterior se va materializa în crearea mișcării „Fiii Irakului“ și care va aduce în jur de 100.000 de forțe tribale (și în proporție de 80% sunnite) de partea guvernului. În mod esențial, pentru Petraeus era o ocazie să repete ceea ce începuse în 2003 în Mosul, o oportunitate de a-i aduce în interiorul sistemului politic irakian pe sunniți.

Succesul „la firul ierbii“

Nu am ales accidental repovestirea deznodământului campaniilor derulate în Mosul, Tal Afar sau Ramadi. Dimpotrivă, toate aceste așezări urbane se află astăzi mai mult sau mai puțin pe harta statului virtual controlat de ISIS. În același timp, toate evidențiază o rețetă posibilă de rostogolire a câștigurilor operaționale ale grupării inspirate de Al Qaeda. Cheia stă în reînvățarea de către guvernul central a lecțiilor evidențiate în Mosul (vara lui 2003), Tal Afar (mai 2005-februarie 2006) sau Ramadi (toamna lui 2006). În fiecare dintre acestea, pacificarea este corelată cu disponibilitatea de a coopta grupările alienate, lăsate în afara sistemului, care asigură accesul la resurse și putere. Este marea lecție a stabilizării reușite de americani în 2008.

Succesul de atunci stă mai puțin în suplimentarea forțelor, ci „în suplimentarea intelectuală, a ideilor. A fost o schimbare de strategie. Iar cea mai importantă dintre toate ideile a fost reconcilierea. Nu poți să ai un segment de 18-20% din populație care se simte marginalizată, care nu are o miză personală în succesul noului Irak, ci, dimpotrivă, în eșecul său“, rezuma generalul Petraeus atitudinea fundamentală chiar săptămâna trecută. Or, resetarea relațiilor de sumă zero, reintegrarea și partajarea beneficiilor sistemului cere timp și depinde de flexibilitatea politică și voința centrului. Mai mult, ele nu pot fi implementate de o putere din afară sau de la Washington. Totul depinde de performanța „guvernatorului local aflat la firul ierbii“.

Pârghiile Washingtonului

Toate aceste ingrediente, inclusiv întreaga arhitectură de acorduri mediate de Washington între Bagdad și triburile sunnite gândite să apropie cele două comunități confesionale și să panseze rănile războiului civil au fost subminate în ultimii ani de logica sectară a politicilor premierului Maliki, care a revenit în forță după retragerea trupelor americane. Reatroactiv, putem spune că retragerea forțelor americane a fost prematură. Ca și în Balcani, rolul lor era acela de menținere a păcii, de echilibru și descurajare a războiului interconfesional.

În acest context, nu este o surpriză faptul că o grupare inspirată de Al Qaeda (și chiar aflată în competiție cu organizația lui Zawahiri) pactizează și speculează frustrările antisistem acumulate de triburile sunnite după 2011 și care văd în Bagdad chintesența puterii șiite. Totodată, nu e de mirare că atât Obama, cât și Petraeus vorbesc astăzi la fel. Amândoi vorbesc de necesitatea unui guvern reprezentativ, în serviciul tuturor elementelor etno-sectare ale societății irakiene. De aici avertismentul lui Petraeus pentru Bagdad, că America nu poate să fie „forța aeriană a unor miliții șiite“. Însă Washingtonul nu poate face mare lucru, atât timp cât Bagdadul rămâne orb și surd față de imperativele reconcilierii, proiectând o atitudine care exclude orice partajare a puterii. Pe de altă parte, spațiul de manevră politică al premerului irakian este limitat de propriile constrângeri interne. O deschidere, o atitudine reformistă față de insurgenții sunniți ar putea fi o sinucidere politică.

Va reuși oare America să-l determine pe Maliki să se comporte mai mult ca un om de stat irakian și mai puțin ca un simplu lider șiit? Data trecută pârghiile disponibile Washingtonului erau substanțiale. Astăzi, actorul care ar putea fi decisiv este însă Teheranul, o putere șiită.

După căderea lui Saddam, pentru sunniți nu a existat stimulentul de a susține noul Irak, ci de a i se opune, și asta pentru că noul Irak îi luase casa, locul de muncă, pensia, mândria, până și poziția sa în societate. (David Petraeus)

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s