Europa a uitat lecţia Solidarităţii Răspunde

d7338fc200c93b8bc5c40553088e24f8641000

Octavian Manea în Revista 22 despre reasigurarea strategică a flancului estic

Morala turneului președintelui Obama pentru reasigurarea Europei poate fi simbolic rezumată în cuvintele unui înțelept euroatlantist: „cu cât crezi în Vest și în solidaritatea occidentală, cu atât ai mai puțină nevoie de hardware militar. Dar dacă nu crezi în Occident, ai nevoie de semnale clare că forțele sale vor veni în apărarea ta“, obișnuia să spună Ron Asmus. Între timp, o fisură tot mai vizibilă prinde contur între cei care care cred că desfășurarea de baze NATO pe flancul estic ar provoca și mai mult Rusia (Vechea Europă) și cei care consideră că ceea ce stimulează Moscova să testeze garanțiile de securitate ale NATO ține de fapt de slăbiciunea „estului” (Noua Europă). Semnalele transmise de reprezentanții Poloniei și Estoniei la forumul de securitate de la Wrocław, chiar pe fondul turneului președintelui american, sunt revelatorii.

Desantul președintelui Obama la Varșovia (pentru aniversarea a 25 de ani de la primele alegeri libere din Polonia postcomunistă) și pe plaja Omaha (pentru aniversarea a 70 de ani de la debarcarea aliaților în Normandia) are o încărcătură simbolică aparte. Sunt date esențiale în certificatul de naștere al Europei contemporane. Este începutul eli­berării și, totodată, momentul primelor secvențe ale prăbușirii totalitarismelor secolului XX. Turneul președintelui vine și într-un moment în care ordinea post-Război Rece se află sub asalt pe fondul anexării Crimeei. Din această perspectivă, a fost un turneu de reasigurare a libertății Europei. Mesajele sale au fost pe măsură:

Știu că, în istoria sa, poporul polonez a fost abandonat de prieteni în momentele în care avea cel mai mult nevoie de ei. Am venit să reafirm în numele SUA și al NATO angajamentul de neclintit față de securitatea Poloniei. Articolul 5 este clar. Un atac asupra unui membru este un atac asupra tuturor. Avem datoria solemnă să apărăm integritatea voastră teritorială. Suntem împreună, acum și pentru totdeauna. Polonia nu va fi niciodată sin­gură. Estonia nu va fi niciodată singură. România nu va fi niciodată sin­gură.

Turneul lui Obama în Europa a scos, totuși, în evidență răni profunde, rămase nevindecate, din interiorul Alianței. Chiar dacă, la Varșovia, Obama a respins dis­tincția între membrii mai vechi sau mai noi ai Alianței, afirmând că pentru Washington „există doar membri NATO“, cu totul altfel stau lucrurile la firul ierbii. Clivajul dintre Vechea și Noua Europă rămâne o realitate operațională. Remarcat ini­țial pe fondul invaziei din Irak de către Donald Rumsfeld, clivajul devine limpede după invazia rusească din august 2008 îm­potriva Georgiei și se amplifică prin anexarea Crimeei în martie anul acesta. La bază, fundamentul său este structural. În mai 2012, într-un discurs la Chicago, ministrul polonez de Externe vorbea despre „afacerile încă neîncheiate din vremea Războiului Rece. Mare parte dintre țările care au ieșit din fostul bloc sovietic nu se bucură de același nivel de securitate pe care Europa Occidentală îl ia de-a gata“.

În esență, problema provine din faptul că infrastructura de apărare colectivă a NATO a rămas ancorată în geografia Vechii Europe, lăsând expus flancul estic. De altfel, este un dezechilibru perpetuat din timpul primei runde de extindere, ins­tituționalizând gradual percepția unor „cetățeni de mâna a doua“. Sigur, cu totul altele erau premisele care guvernau relațiile dintre NATO și Rusia atunci. Se miza pe hiperdependența Rusiei de capitalul și sprijinul occidental și, în consecință, pe interesul ei imediat în respectarea normelor pivot ale comunității internaționale. Așadar, pentru a nu provoca Rusia, soluția de compromis a fost aceea de a nu desfășura în regim permanent trupe NATO pe teritoriul noilor state membre. În același timp, pentru a nu transforma angajamentul de Articol 5 într-o formă fără fond, golită de conținut, Ali­anța se obliga să investească în capacități de reacție rapidă pentru ranforsarea flancului estic și în infrastructură adecvată pentru a răs­punde unei eventuale crize. Desigur, respectarea acestor constrângeri pe care NATO și le autoimpunea, pentru a nu-și deplasa infrastructura spre Est, era condiționată în totalitate de comportamentul Rusiei:

„Alianța trebuia să fie gata să le abandoneze dacă mediul de securitate lua o întorsătură urâtă sau dacă Moscova revenea la vechile sale căi imperiale. (…) Atât timp cât Rusia nu amenință militar statele Europei Centrale și de Est, NATO nu va desfășura un număr semnificativ de trupe pe teritoriul noilor aliați, bazându-se în schimb pe capacități de ranforsare“ – rezuma Ronald Asmus, în memoriile sale (Opening NATO’s Door. How the Alliance Remade Itself for a New Era, 2002), logica prevalentă în preajma primei runde de extindere a NATO și în momentul elaborării Actului Fondator NATO-Rusia.

Instinctele revizioniste ale Moscovei au generat primele fibrilații puternice pe flancul estic, în august 2008. Este contextul care îi împinge pe noii aliați să caute garanții bilaterale suplimentare Articolului 5, sub forma scutului american antirachetă pe teritoriul lor. O spune Robert Gates în memoriile sale (Duty: Memoirs of a Secretary at War, 2014), recunoscând că obiectivele statelor care își doreau sistemul anti-racheta erau diferite de cele ale SUA și veneau dintr-o nevoie acută de reasigurare strategică:

Obiectivele lor erau politice, nu aveau legătura cu Iranul, ci cu Rusia; prezența americană pe teritoriul lor era o manifestare concretă a garanțiilor de securitate ale SUA împotriva Rusiei, dincolo de angajamentele făcute sub tratatul NATO.

Ulterior, aceste state vor presa sistematic pentru credibilizarea garanțiilor NATO prin actualizarea planurilor de apărare teritorială, exerciții comune de apărare colectivă sau găzduirea unui număr redus de forțe americane. În tot acest timp, discursul Poloniei sau al Estoniei (altfel state care și-au făcut constant temele din perspectiva cheltuielilor de apărare și care sunt la antipodul profilului „pasagerilor clandestini”) era privit ca fiind produsul unor elite, care încă vedeau lumea prin lentila Răz­boiului Rece, al unor optici pasionale, subiective, deformate decisiv de istorie. „După 2008, când Estonia a avut o poziție clară, viguroasă în privința Georgiei, am fost trimiși la plimbare pe motiv că suferim de stres traumatic post­sovietic“, își amintește președintele Estoniei. Însă anexarea Crimeei a aruncat pe fereastră regulile de bază ale securității eu­ropene și totodată principiile care se aflau la baza relațiilor dintre NATO și Rusia, codificate în Carta ONU, Acordurile de la Helsinki (1975) sau Carta CSCE de la Paris (1990): „Ne aflăm într-o lume nouă. Și nu este un nou Război Rece, pentru că Războiul Rece avea toate aceste norme. Ne-am întors la starea de natură hobbes­iană. Perioada de pace, iubire și Woodstock a luat sfârșit (…) astăzi, în Anul Domnului 2014“, spunea președintele Estoniei, Toomas Hendrik Ilves, la Wrocław, chiar în ziua în care Obama celebra, în Normandia, începutul „eliberării Europei“. Pe acest fond avem așteptarea, deopotrivă la București, Tallinn sau Varșovia, pentru un pivot de anvergură al NATO pe flancul estic. Moscova este cea care, în cele din urmă,  a aruncat pe fereastră „contractul“ cu Europa.

Astfel se explică pledoaria lui Radosław Sikorski cu o zi înaintea discursului președintelui american la Varșovia:

Pur și simplu credem că sub umbrela NATO nivelul de securitate trebuie să fie mai mult sau mai puțin egal. Iar la acest moment, avem baze NATO (moșteniri ale Războiului Rece) în locuri în care erau utile confruntării cu Uniunea Sovietică și care nu țin seama de evenimentele ultimului sfert de secol. Este o realitate care trebuie corectată.

Sau declarația dată alături de secretarul de stat John Kerry, pe 3 iunie:

Contăm pe consolidarea prezenței tru­pelor americane în regiunea noastră, astfel încât sentimentul de siguranță și securitate pe tot teritoriul NATO să devină unul echilibrat.

În esență, pachetul de reasigurare a Europei de un miliard de dolari anunțat de președintele Obama la Varșovia este un pas în direcția corectă. Dar este departe de a fi suficient. Este cel mult un pivot de catifea care ar trebui să stimuleze o ofertă mult mai amplă din partea Vechii Europe. Deocamdată, însă, dezechilibrul existent între Vechea și Noua Europă rămâne cea mai mare vulnerabilitate a Alianței.

Mai mult, se alimentează astfel o criză de încredere, deficitul de securitate transformându-se într-o criză de solidaritate și voință politică, de altfel, ingredientele esențiale ale angajamentului de apărare colectivă și inima Tratatului de la Washington. Pe termen mediu și lung, aceasta devine cea mai mare problemă a NATO. La sfârșitul săptămânii trecute, pe scena forumului de securitate de la Wrocław, generalul James E. Cartwright, era convins că NATO are capacitatea de a face față unui scenariu care implică utilizarea forței militare, dar oare „și avem voința de a lua măsurile necesare? Aceasta este întrebarea pentru Alianță. Este întrebarea la care Rusia se uită astăzi. Pentru că acum există un semn de întrebare dacă noi, ca alianță, avem aceas­tă voință“.

Și cum să nu existe, când Germania construiește centre high-tech de antrenament pentru forțele de elită ale Rusiei, când Franța vinde Moscovei nave Mistral, care pot fi folosite împotriva teritoriului NATO, dar amândouă ezită în a susține o distribuție omogenă a infrastructurii Alianței pe flancul estic, pe mo­tiv că este o măsură provocatoare? Toate acestea denotă un eșec de leadership, absența unei conștiințe minimale de apărare a democrației liberale, cuplată cu „justificarea profitului cu orice preț. Este un triumf al logicii profitului asupra principiilor. Toate aceste lucruri oribile care se întâmplă nu ne plac, dar nu vrem să pierdem un alt deal. Poate mai putem să vindem ceva“, rezuma președintele estonian mare parte dintre motivațiile mercantiliste ale decidenților din Vechea Europă. Cum să ai încredere în garanțiile lor de securitate, în forțele lor de reacție rapidă și chiar în interpretarea lor asupra Articolului 5 – „vom lua măsurile pe care le considerăm necesare“?

În perspectiva sum­mitului din toamnă, NATO se deplasează pe un teren mlăștinos, cu o falie internă intraeuropeană în plină expansiune, amplificată de măsuri luate pe jumătate și care nu corectează nici pe departe dezechilibrul de fond rostogolit din anii ‘90 până astăzi. Rămâne de văzut câte miliarde va pune pe masă Vechea Europă pentru reasigurarea Noii Europe și cât este dis­pusă în al 12-lea ceas să iasă din tradiția măsurilor convenționale, cosmetice, timide. „Ne este greu să înțelegem de ce este OK să existe baze în Germania, Anglia, Spania, Italia, Turcia, și nu în Polonia. De cine apără Germania cei 55000 de militari americani rămași acolo? Vă asigur că Polonia nu este o amenințare. Nici Danemarca nu este o amenințare. Nu știu despre francezi…“, spunea Sikorski la Wrocław pe 7 iunie. Pentru el, soluția este limpede.

Întreaga coregrafie și arhitectură NATO, anchilozată în geografia Războiului Rece, trebuie regândită pentru a reda credibilitatea garanțiilor de securitate oferite de umbrela Alianței. În caz contrar, „dacă Putin le testează și aces­tea eșuează, atunci NATO este terminată“. Și într-o eră în care aliații vorbesc doar de forțe de reacție rapidă (de altfel, în mod tradițional veriga foarte slabă a europenilor) preferând o atitudine mai degrabă „offshore“, iar Moscova își dezvoltă sisteme A2/AD (capacități antiacces și de interdicție regională), un scenariu în care Rusia ține la distanță forțele NATO, blocând realimentarea flancului estic și oferind Alianței un nou fait accomplit pe propiul teritoriu, nu este deloc SF.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s