Wess Mitchell: Rusia testează sistemul european post-89 1

Russian President Putin during his meeting with Armenian President Sarksyan in Yerevan

Wess Mitchell este directorul Center for European Policy Analysis din Washington DC, think tank dedicat studierii problemelor Europei Centrale. A făcut parte din echipa de politica externă a candidatului republican Mitt Romney în timpul campaniei electorale din 2012.

Interviul a fost realizat de Octavian Manea pentru revista Small Wars Journal și preluat în această variantă din Revista 22.

WESS MITCHELL - DYREKTOR W CENTRUM ANALIZ POLITYKI EUROPEJSKIEJ W WASZYNGTONIE

Care sunt implicațiile extinse ale agresiunii împotriva Ucrainei pentru securitatea europeană?

Ordinea europeană de după Războiul Rece a primit un preaviz. Din perspectivă teritorială, ocuparea Crimeei marchează de facto revocarea a cel puțin patru tratate: Actul Final de la Helsinki, Memorandumul de la Budapesta, Actul Fondator NATO-Rusia și Tratatul Ruso-Ucrainean din 1997. Este o agresiune neprovocată, rămasă până acum fără răspuns, care ar putea submina fundamentele geopolitice și normative ale aranjamentului din Europa post-1989, semnalând sfârșitul unui statu-quo teritorial stabil în Estul Europei.

Rusia ar putea fi acum încurajată să aplice tactici similare în altă parte, iar oportunitățile abundă de-a lungul periferiei sale. Precedentele teritoriale pe care le-am văzut în Crimeea și Oseția de Sud devin dintr-o dată posibile peste tot în spațiul ex-sovietic, mai ales în statele baltice, care dispun de aceleași ingrediente care au fost prezente în Ucraina și Georgia. Această situație poate determina statele mici, din interiorul, cât și din afara NATO, să caute modalități alternative de a-și susține securitatea printr-o varietate de alte mecanisme, ceea ce va conduce la revenirea jocurilor de sumă zero, similare celor cu care se confruntă astazi aliații Washingtonului din Asia de Est.

Ce mesaj transmite celorlalte regiuni lipsa unui răspuns ferm?

Absența unui răspuns ferm are un efect demonstrativ care va genera unde de șoc în Europa Centrală și de Est, dar și în alte regiuni, unde puteri mici și mijlocii aliate cu SUA se află în proximitatea unor superputeri cu un trecut istoric rapace.

Crimeea oferă un șablon pentru revizionismul low-cost, un precedent periculos pentru alte puteri cu agende similare din sistemul internațional, care pot ajunge la concluzia că folosirea forței va fi recompensată cu premii teritoriale, dar cu riscuri și costuri minime pentru ei. Se creează impresia că regulile sunt flexibile pentru cei dispuși să acționeze decisiv, folosind forța militară pentru a revizui statu-quo-ul.

Aliații SUA din celelalte regiuni pot ajunge la concluzia că America este cel mult un garant limitat, contextual al securității lor. Intrăm într-un timp în care revizioniștii vor avea un amplu spațiu de manevră și oportunitate, iar voința politică a SUA de a asigura stabilitatea sistemului este pusă la îndoială.

Subminarea Memorandumului de la Budapesta este în mod special semnificativă, pentru că tratatul consfințea decizia Ucrainei de a renunța la arsenalul său nuclear, în schimbul garanțiilor teritoriale date de marile puteri. Soarta Ucrainei poate sugera celorlalte state aflate în poziții similare că cea mai potrivită opțiune este aceea de a-și dezvolta un sistem propriu de descurajare nucleară și să nu conteze pe protecție externă.

Pe parcursul anului trecut, Administrația Obama s-a rebranduit ca apărătoare a normelor pivot ale societății internaționale. Acum, în Ucraina norma fundamentală a sistemului de relații internaționale se află sub asalt. Ar trebui să ne așteptăm ca și alte puteri cu instincte revizioniste să testeze normele din propriile regiuni, cum face China în Marea Chinei de Est și de Sud?

Într-adevăr. Situația din China este evident diferită, deoarece problema este în primul rând de natură maritimă. Dar, dacă discutăm de obiective pragmatice, situația este similară, iar chinezii vor învăța fără îndoială din acest precedent. Situația din Ucraina întărește, de altfel, precedentul negativ al războiului din Georgia, prin care statu-quo-ul geopolitic regional al unei periferii exterioare Statelor Unite este supus unei revizuiri bruște, fără costuri prea ridicate pentru puterea revizionistă.

Se creează o conjunctură periculoasă în orice sistem internațional atunci când se dovedește că fundația de bază poate fi încălcată, fără a atrage sancțiuni semnificative și poate fi, totodată, o invitație la noi provocări pentru modificarea statu-quo-ului în alte părți ale lumii.

Un bun exemplu care demonstrează că acest lucru se întâmplă în istorie este comportamentul forțele armate rusești în timpul Crizei Strâmtorilor, din anii 1870. Această abordare anula ordinea metternichiană care punea accentul pe solidaritatea dintre cele trei puteri estice. Doar un răspuns din partea puterilor care au creat statu-quo-ul – Marea Britanie, prin trimiterea unui escadron naval la Marea Neagră, și Bismarck, prin introducerea unui nou statu-quo diplomatic la Congresul de la Berlin – a reconfirmat bazele ordinii europene și a asigurat stabilitatea. Cazul ucrainean este similar Crizei Strâmtorilor și reprezintă un test al sistemului, dar fără un răspuns ferm sau fără impunerea autorității puterilor statu-quo-ului, care ar fi necesare pentru a reafirma în mod clar legitimitatea și stabilitatea ordinii elementare.

Ce pârghii există pentru a schimba calculul lui Putin?

În primul rând, cea militară. Nimeni nu își dorește un război în Crimeea. Dar, dacă Ucraina este importantă din punct de vedere strategic pentru noi, atunci trebuie să fim dispuși să ne folosim pârghiile militare pentru a consolida poziția diplomatică a Occidentului. Reluând analogia din Criza Strâmtorilor, Lordul Salisbury și-a trimis flota britanică din Mediterana în Marea Neagră ca o contrademonstrație la agresiunea rusă din Balcani. Chiar dacă problema Balcanilor era de interes secundar pentru Marea Britanie, el a înțeles prejudiciul colateral pe care o astfel de agresiune îl are pentru stabilitatea statu-quo-ului regional. Altfel, ar fi fost o invitație pentru teste repetate din partea puterile revizioniste. Ar trebui să folosim puterea militară a Vestului după modelul britanic folosit în Criza Strâmtorilor, pentru a arăta că avem voința și capacitatea de a răspunde revizionismului teritorial în crize viitoare, în special în statele baltice.

Ce așteptări au statele de pe flancul estic de la SUA?

Ele așteaptă ca SUA să-și onoreze angajamentul pentru apărarea ordinii create în 1989 și al cărei garant geopolitic este. Iar asta înseamnă a arăta fidelitate față de obligațiile care decurg din tratatul NATO, consolidând mecanismele convenționale de descurajare a unei eventuale crize. Polonia și statele baltice așteaptă ca America să răspundă revocării statu-quo-ului teritorial la Est de frontierele NATO, printr-o mișcare simetrică de susținere a statu-quo-lui la Vest.

Iar asta implică renunțarea la rezistența tradițională față de amplasarea de infrastructură militară pe teritoriul statelor postcomuniste. Dacă statele din Europa Centrală și de Est sunt într-adevăr aliați ai SUA, atunci ele așteaptă ca Washingtonul să răspundă credibil în fața agresiunii ruse. America poate comunica această intenție strategică prin staționarea de active militare semnificative pe teritoriul lor. Consolidarea prezenței militare pe flancul NATO trebuie făcută într-un mod care să țină cont de reactivarea geopolitică a frontierei est-europene. Rusia investește masiv în capacități antiacces, de interdicție regională, care ar putea să prevină ca NATO să își sprijine efectiv aliații în eventualitatea unei crize. Asemenea aliaților SUA din Pacific, flancul estic al NATO ar trebui consolidat prin dezvoltarea unor mijloace convenționale care să țină în șah Moscova.

Este acesta momentul să redeschidem clauzele Actului Fondator NATO-Rusia privind staționarea de infrastructură NATO pe teritoriul noilor state membre?

Este imperativ. Acum cinci ani, războiul din Georgia a subliniat necesitatea vitală de a corecta „păcatul originar“ al NATO de după Războiul Rece, practic o alianță pe două niveluri, cu un set de condiții pentru membrii din Vechea Europă și cu un alt set de condiții pentru aliații din Noua Europă. Nicio Alianță nu poate funcționa pe termen lung cu un astfel de dezechilibru intern. În timp, s-au creat ample clivaje între opticile statelor aflate la adăpost în Vest și cele expuse din Est, ele aproape paralizând Alianța.

Această structură bipolară, precum și nevoia permanentă de gesturi de reasigurare fizică au creat divergențe majore între statele Europei Centrale și de Est și SUA, totemizând fiecare proiect de securitate mai mult decât era nevoie (scutul antirachetă). Dacă membrii estici ar fi primit atenția cuvenită pe care o meritau, atunci nevoia lor pentru gesturi de reasigurare ar fi fost mai puțin acută, iar relațiile politice mult mai stabile. Este în interesul tuturor ca această eroare să fie corectată. Dacă problema ucraineană ne face să ne concentrăm atenția pe acest capitol neîncheiat, atunci va face Occidentului un serviciu.

Octavian Manea

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Cine apără Ucraina? « Civitas Politics

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s