Citesc duminică următoarea observație a lui Wess Mitchell:

Crimeea oferă un șablon pentru revizionismul low-cost, un precedent periculos pentru alte puteri cu agende similare din sistemul internațional, care pot ajunge la concluzia că folosirea forței va fi recompensată cu premii teritoriale, dar cu riscuri și costuri minime pentru ei. Se creează impresia că regulile sunt flexibile pentru cei dispuși să acționeze decisiv, folosind forța militară pentru a revizui statu-quo-ul.

În cuvinte reci și pătrunzătoare ni se spune că, odată fundamentele ordinii și dreptului internațional sfărâmate, totul devine „fair game” și nimeni nu mai este în siguranță. Din punct de vedere al respectului față de dreptul internațional, afirmația este cu siguranță corectă. Dar pe teren situația este mai complicată. Dacă totul este posibil, de ce nu invadează Rusia întreaga Ucraină? Cine apără Ucraina dincolo de peninsula Crimeea?

Un prim nivel de apărare este armata ucraineană care, ni se spune, este cu totul altceva decât a fost cea georgiană. Desigur, nu toți soldații ucrainieni vor accepta să lupte contra Rusiei. Și nu toate mijloacele tehnice vor da randament. Armata Ucrainei este, din câte înțeleg, un amestec de vechi și nou, loialitate națională și nostalgie sovietică. Dar tocmai asta o face imprevizibilă. Dincolo de șocul inițial al încălcării teritoriului unui stat suveran, este evident că Putin execută în Crimeea un fel de acrobație tactică  menită să minimizeze rezistența la sol, reacția internațională și reculul opiniei publice în Rusia. O armată imprevizibilă face aceste calcule imposibil de menținut.

Apoi, există reacția străzii în Ucraina. Dacă înaintează, armata rusă se va vedea mai devreme sau mai târziu nevoită să lupte cu civili înarmați cu arme ușoare și pietre de caldarâm. Este genul de situație din care nu ai cum să ieși bine. Dacă masacrezi civilii escaladezi problema la un cu totul alt nivel. Dacă aplici forța în mod limitat te poți trezi că piețele marilor orașe sunt ocupate de manifestanți și scoase de sub autoritatea ta. Când estimăm șansele Rusiei de a gestiona acest tip de situații merită să ne amintim că, dincolo de succese izolate ale britanicilor și francezilor nu există nici o putere invadatoare competentă în momentul de față la nivel mondial.

Apoi, sunt piețele internaționale. Spune Ziarul Financiar:

Bursa din Rusia a încheiat tranzacțiile de joi la cel mai redus nivel din ultimii patru ani, iar obligațiunile guvernamentale au fost tranzacționate în scădere, în așteptarea referendumului care va avea loc duminică în Crimeea[…].

În sfârșit, există opinia publică rusă. Inițial aceasta a respins ideea unei intervenții:

The Kremlin’s own pollster released a survey on Monday that showed 73% of Russians reject [an army intervention]. In phrasing its question to 1600 respondents across the country, the state-funded sociologists at WCIOM were clearly trying to get as much support for the intervention as possible: “Should Russia react to the overthrow of the legally elected authorities in Ukraine?” they asked. Only 15% said yes – hardly a national consensus.

Odată ce trupele au fost trimise, a apărut un efect de solidarizare („rally around the flag”) care a dus temporar la un nivel sporit de încredere în Vladimir Putin. Acest nou consens îl va susține cu siguranță pe președintele Rusiei împotriva unei reacții a „Imperialismului Occidental”. Dar va rezista ea în cazul unor umiliri aleatoare ale armatei ruse? Dar în fața unor confruntări de stradă cu „frații ucrainieni”? Dacă ies iarăși preoți în stradă, cum va putea Putin să gestioneze opinia publică?

Dincolo de orice judecată morală, problemele cu care se poate confrunta Putin în Ucraina sunt (/pot fi) extrem de asemănătoare cu cele care l-au sâcâit pe George W. Bush în Irak: lipsă de angajament din partea opiniei publice de acasă, opoziție incontrolabilă și greu previzibilă în teren, probleme economice și lipsă de legitimitate formală via ONU.

Andrei Tiut