Putin şi jocurile foamei Răspunde

Vladimir Putin chairs a meeting of the Presidential Council for Civil Society and Human Rights at the Kremlin

Octavian Manea a luat un interviu politologului bulgar Ivan Krastev pentru Revista 22

De luni bune lumea încearcă să înțeleagă ce îl motivează pe Putin. Pentru cei mai mulți, este un moment al revanșei pentru o Rusie slabă forțată în anii apogeului unipolarității occidentale să accepte o ordine a celui puternic. Dar astăzi ne aflăm în vremea celui slab, unde nu prea mai contează dacă ai capacitatea conven.ională de a răsturna sistemul, ci mai degrabă dacă poți submina, tulbura și pune la îndoială ordinea instaurată în anii ‘90. Cu alte cuvinte, vorbim de o putere oportunistă, de un regim încă mișcat preponderent de o cultură strategică imperială, cu reflexe expansioniste, care încearcă prin mijloace asimetrice să testeze cât de mult poate fi redefinit status-quo-ul regional? Sau, dimpotrivă, de un regim al cărui comportament extern este determinat de vulnerabilitățile sale interne și care se află în căutarea acelei amenințări existențiale din afară care mobilizează societatea în jurul liderului?

Ivan Krastev, unul dintre cei mai influenți intelectuali publici europeni, pare să îmbrățișeze al doilea diagnostic. El vede mai puțin o Rusie cu ambiții teritoriale și mai mult un Putin izolaționist, conservator și care, din rațiuni de supraviețuire politică, vrea să limiteze expunerea societății la virusul occidentalizării care pare să fi adus flacăra rebeliunii până la porțile Kremlinului. Zeci de mii de ruși au protestat recent pe străzile Moscovei împotriva războiului din Ucraina. În această perspectivă, parcă desprinsă din filmul Jocurile foamei, Putin oferă societății spectacolul Novorossiei. Și totuși, asta nu înseamna ca nu este necesar sa recalibram NATO sau sa apărăm fundamentele normative ale securita.ii europene. Și daca Putin se decide sa vada daca „regele este gol“ undeva, în periferia baltica? El ar putea semna certificatul de deces a Alianței responsabile de „cea mai mare catastrofa a secolului XX“, cum numea Putin însu.i colapsul URSS. Asta da revanșă!

Cel mai important când ridicăm o astfel de întrebare este să definim noțiunea de eșec. Din această perspectivă, pentru Stefan Zweig, momentul 1914, începutul Primului Război Mondial, reprezintă sinuciderea colectivă a Europei. Asta nu înseamnă că Europa a dispărut, nu înseamnă că nu vor mai exista europeni și state europene, dar că în 1914 Europa și-a pierdut misiunea și capacitatea de a fi centrul lumii. Astăzi, eșecul s-ar traduce prin eșuarea proiectului european, a unei anumite viziuni despre lume întrupată în proiectul integrării europene, inițiat după cel de-Al Doilea Război Mondial.

maxresdefault

Proiectul european nu este doar contestat din afară, cazul Rusiei, ci și din interior, prin episoade ale fragmentării, de genul celui scoțian. Ce produce această revenire a identităților parohiale, naționaliste, această căutare a identităților primare în interiorul Europei comunitare?

Este momentul potrivit. Îmi amintesc o carte faimoasă – Allan Milward, The European Rescue of the Nation-State –, care spune că, pentru a înțelege Uniunea Europeană, trebuie să conștientizăm că proiectul integrării asumat în anii ‘50-’70 nu era, în esență, despre slăbirea statelor națiune, ci despre salvarea lor după cel de-Al Doilea Război Mondial, când acestea își pierduseră legitimitatea. Așa asistăm la transformarea, reinventarea statului gândit ca mașinărie de purtare a războiului (warfare nation-state) în stat asistențial (welfare nation-state). Este motivul pentru care proiectul integrării a fost susținut de naționaliști clasici precum generalul De Gaulle.

Dar astăzi avem două lucruri care s-au schimbat profund. Integrarea europeană a mers atât de departe, încât fricile tradiționale dintre statele europene s-au redus în asemenea măsură, încât unul dintre rolurile majore asumate de statul națiune a dispărut. Scoția nu se teme de nimeni, nu are frici existențiale și vrea să meargă pe un drum propriu. Pe de altă parte, în momentul crizei din 2008, când decidenții europeni au spus că nu există alternativă la politica economică, ei nu au înțeles că pentru oameni există mereu o alternativă. Dacă Europa comunitară nu va propune un alt model economic, atunci oamenii vor căuta propria alternativă în zona politicii identitare. Catalanii spun că, dacă asta este singura politică economică pe care o avem la dispoziție, atunci alternativa noastră este să avem un stat catalan.

În opinia mea, această fragmentare a Europei reprezintă în esență un răspuns la absența unei politici economice alternative în Europa post-criză. Democrația este o piață competitivă. În cazul scoțian, naționalismul este ambalat într-o cheie progresistă, în alte cazuri, într-o cheie conservatoare. Dar cel mai interesant ar fi cazul regiunilor foarte bogate care vor să evadeze din statul națiune mainstream. Din această perspectivă, dacă Scoția va deveni la un moment dat independentă, impactul va fi major. Va transmite mesajul că astăzi Uniunea Europenă stimulează dezintegrarea.

De ce este Europa pregătită pentru o Mogherini, și nu pentru un Sikorski?

Toate crizele recente au condus la o renaționalizare a politicii externe. Problema nu este că Europa nu este pregătită pentru un ministru de Externe puternic. Întrebarea este alta: suntem pregățiti să lăsăm fricile poloneze să domine Europa? În același timp, statele mari – Germania, Franța, Marea Britanie – știu foarte bine că un ministru de Externe ambițios precum Bildt sau Sikorski va fi gata să vorbească în numele întregii Europe, când, de fapt, se preferă un format selectiv: Mogherini pe anumite dosare, Steinmeier sau Fabius când trebuie.

Se spune că istoria rimează. Redevine Europa bântuită de fantomele de dinainte de 1914? Energiile revizioniste și testele status-quo-ului sunt tot mai dese. Am văzut asta în Crimeea, iar acum în estul Ucrainei.

Asistăm în mod evident la sfârșitul ordinii europene de după Războiul Rece. Și este foarte important să accentuăm faptul că am în vedere ordinea europeană. Sunt mulți cei care vorbesc despre sfârșitul ordinii globale. Nu cred asta. Este semnificativ faptul că state precum China, India, Brazilia au decis să ignore criza ucraineană. Acestea nu s-au alăturat Rusiei, dar nici Vestului, deoarece pentru ele ordinea europeană era considerată drept una pur regională. Este important să reținem acest aspect.

Timp de 300 de ani am crezut că ordinea europeană înseamnă de fapt ordinea globală. În 1914, ordinea globală era definită de interacțiunile, rivalitățile și cooperarea dintre marile imperii europene. Europa era lumea. Nu a fost o întâmplare faptul că primul război mondial a fost numit războiul european. După 1918 avem un nou actor care intră pe scena globală, Statele Unite. Și totuși, Woodrow Wilson, cel care a reordonat lumea după 1918 (în ultimă instanță proiectul său a vizat în esență o reordonare a Europei), avea o percepție profund eurocentrică. Chiar și în timpul Războiului Rece, când aveam două superputeri – SUA și URSS – care conduceau show-ul, vorbim tot de o ordine eurocentrică, și asta pentru că marele premiu era dominarea Europei. Până și marile proiecte rivale ale Războiului Rece comunismul sovietic și capitalismul democratic erau ideologii europene.

După 1989/1991, asistăm la ceva cu totul nou. Se naște o ordine europeană regională. Momentul cheie ține de protestele din Piața Tiananmen, când guvernul Chinei comuniste a decis să strivească în forță protestele studenților. Pe de altă parte, Partidul Comunist German, care, deși era mai militant în sensul ortodoxiei comuniste decât China, a înțeles că nu poate să folosească forța împotriva protestelor. Pentru comuniștii germani devenise clar că în Europa folosirea forței nu mai era acceptabilă. Și iată cum, între 1989 și 1991, se naște o nouă ordine europeană centrată pe negocierile din jurul reunificării Germaniei. Câteva principii esențiale, toate contestate acum, se aflau la baza noii ordini.

Primul ținea de natura frontierelor. După Războiul Rece vorbim de transformarea frontierelor, în sensul relativizării lor. Frontierele vor deveni tot mai puțin importante și, mai mult, granițele tradiționale dintre politica externă și cea internă vor disparea. Întreaga ordine europeană este bazată pe interdependență, transparență și implicare, intervenție reciprocă în afacerile celuilalt.

O altă presupoziție era aceea că URSS va supraviețui. Obiectivul major al politicii occidentale era să mențină URSS pentru a crea o ordine bazată pe cooperarea dintre Europa și URSS. Și totuși, de ce URSS era gata să coexiste și să accepte această ordine europeană, dar nu și Rusia? Pentru URSS, acest tip de suveranitate la comun, de suveranitate limitată era modalitatea prin care Uniunea Sovietică putea să rămână împreună și să supraviețuiască. Cu alte cuvinte, Moscova dorea să utilizeze retorica europeană pentru a combate naționalismele emergente din spațiul postsovietic. Un UE în oglindă. În esență, sovieticii au spus: comunismul a murit, dar nu este nevoie ca și URSS să moară. Suntem gata să facem parte din ordinea europeană. Păstrați-ne. Ajutați-ne. Și adevărul este că Vestul a ajutat pe cât se putea. Însă Rusia este un cu totul alt animal. Rusia încerca să construiască un stat național clasic, cu o suveranitate neștirbită. După bombardarea Belgradului de către NATO, Rusia a început să se teamă că UE și NATO nu erau forțe ale integrării, ci forțe care vor forța dezintegrarea spațiului fost sovietic și chiar a Rusiei. Vestul nu era pregătit să observe și să înțeleagă paradigma interpretativă a Moscovei. Mai mult, Vestul nu era pregătit să-și amintească originile ordinii europene post-90 și ce a făcut-o posibilă.

Dar șocul fundamental a fost generat de anexarea Crimeei. Era un mesaj clar că pentru Rusia angajamentele legale nu mai contează și că ordinea europeană de după Războiul Rece este istorie, aparține trecutului. În acest context, am descoperit că interdependența economică nu este suficientă pentru a opri Rusia. Dimpotrivă, a făcut Europa mai slabă. Mesajul merge dincolo de problema ucraineană. Pentru Rusia, toate principiile care reglementau ordinea post-90 nu mai funcționează.

Astăzi Rusia este slabă, însă trăim în epoca răspunsului asimetric, în vremea celui slab. Acum suficient este să ai capacitatea de a submina, tulbura, de a sădi îndoială față de vechea ordine. Victoria are un cu totul alt înțeles. Și din această perspectivă campania Rusiei este un succes. Nu a schimbat doar frontierele Ucrainei, dar a schimbat și percepția europenilor. Acum Europa încearcă să-și reducă expunerea în relația cu Rusia, să se închidă. Aici este marea victorie a Rusiei. Pentru că amenințarea pe care Rusia o reprezintă astăzi este foarte similară cu cea a unei amenințări teroriste. Nu sunt suficient de puternici pentru a câștiga în sens convențional, dar au suficientă putere pentru a-i face pe oameni să se îndoiască de natura constituțională a propriilor regimuri. Pot să forțeze schimbarea acționând din interior. Viktor Orbán este exemplul cel mai proeminent, de insider care începe să ridice întrebări despre natura democrației, să se îndoiască de ordinea europeană. Ceea ce s-a întâmplat în Ucraina este în esență o problemă a UE și a Europei, dar nu în sensul în care Rusia va invada Varșovia sau Bucureștiul. Nu cred asta.

ID_D15_06219.dng

Așadar, ce vrea Putin?

Sunt mulți cei care vor să portretizeze acțiunile Moscovei ca înscriindu-se în vechea logică imperialistă. Dar se înșală. Putin nu este interesat în a acumula teritorii. Ceea ce vrea el, în esență, este să închidă țara, să o izoleze. Pentru a înțelege comportamentul lui Putin este mai important să analizăm totul din perspectiva amenințărilor cu care regimul său se confruntă.

Iarna protestelor din 2012 a fost un imens șoc pentru Putin. Imaginați-vă o pisică pe care o îngrijești, o hrănești și la un moment dat începe să zgârie și să te muște. Și a fost o provocare nu pentru că strada ar fi putut prelua puterea, ci pentru că, la fel ca în Ucraina, el a văzut în aceste acțiuni un complot occidental, o operațiune instrumentată din Vest. Este suficient ca el să creadă asta. Însă pentru el șocul cel mare a fost generat de comportamentul propriilor elite. El a ajuns la concluzia că vulnerabilitatea supremă a regimului său provine din faptul că elitele sale sunt mult prea conectate cu Occidentul. Acestea își țin banii în bănci occidentale, își trimit copiii la școli vestice și, în esență, se raportează la Occident ca la o companie care emite polițe de asigurare. Vestul este planul lor B.

În consecință, a inițiat un proces de naționalizare a elitelor, unul care a început înainte de Ucraina. A promovat o legislație care interzice oficialilor importanți să dispună de conturi bancare în străinătate și a început atacurile împotriva homosexualității, a ONG-urile finanțate de peste hotare, generând o formă agresivă de protecționism cultural. Homosexualitatea a început să fie portretizată că fiind o modalitate de corupere a societății rusești. Este momentul în care începe să se vorbească tot mai mult despre virtuțile civilizației rusești. Deci, pentru ca regimul său să supraviețuiască politic, Putin promovează o doctrină a izolaționismului. Este o clasică politică antiglobalizare. O putem vedea în multe locuri.

În Rusia îmbracă însă forme radicale. Credința fundamentală devine aceea că, pentru a ține Rusia deschisă din punct de vedere economic, trebuie creat un sistem care, din punct de vedere politic și cultural, menține Rusia închisă, izolată de interacțiunile cu Vestul. Însă Putin nu poate să închidă de unul singur o țară precum Rusia. Rusia nu este Uniunea Sovietică. URSS avea o ideologie care le spunea oamenilor că trăiesc în viitor. Îi hrănea cu această iluzie. Nu poți spune același lucru rușilor. În consecință, pentru a izola Rusia, Putin are nevoie de noi. Și aici este victoria lui. În 1960, pentru a se izola de Vest, Germania de Est a construit Zidul Berlinului. Acum ucrainenii vor să construiască un zid la frontieră. Din acest punct de vedere, politica noastră trebuie să fie una prin care rezistăm izolării Rusiei, și nu o sprijinim.

Ce se poate face? Cum poate să răspundă Europa?

Sigur, nu putem să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat și să revenim la normalizarea relațiilor, la un model de „business as usual“. Sugestia mea este una paradoxală. În viitorul imediat, Ucraina nu poate să iasă din aceste cicluri și scenarii ale escaladării și dezescaladării. Iar relațiile dintre Europa și Rusia nu pot să rămână captive, să depindă exclusiv de ceea ce se întâmplă în Estul Ucrainei. Chiar și pentru Statele Unite, Crimeea este un capitol încheiat. Par să semnaleze că sunt dispuși să renunțe la sancțiuni chiar fără reîntoarcerea Crimeei.

În acest context, cred că Uniunea Europeană ar trebui să înceapă să negocieze după 1 ianuarie cu Uniunea Eurasiatică. Sigur că este un proiect ineficient, unul care are un scop preponderent geopolitic și în general toate criticile pe care le auzim în spațiul public despre acesta sunt reale. Pe de altă parte, a negocia cu Uniunea Eurasiatică, și nu doar cu Rusia, are câteva avantaje. Mai întâi, recunoaștem dreptul Rusiei de a avea propriul proiect integraționist. Apoi, ideea Uniunii Eurasiatice a fost modelată după Uniunea Europeană și este centrată pe economie. Vorbim în cele din urmă de un proiect fundamentat pe propria interdependență economică. Mai mult, când negociem cu Uniunea Eurasiatică nu negociem doar cu Putin și avem propriile pârghii economice pe care putem să le folosim. Putem să speculăm contradicțiile și clivajele interne din Uniunea Eurasiatică. Europa are mult mai multă influență asupra Belarusului și Kazahstanului decât asupra Rusiei. În ansamblu, este o modalitate de a menține Rusia deschisă, conectată la Occident, pornind de la o presupoziție care probabil pare multora ca fiind prea sălbatică: Uniunea Eurasiatică este ultima noastră șansă de a europeniza Rusia. Cred că trebuie să facem mult mai mult decât să rămânem pe coordonatele retoricii de Război Rece, pentru că, de această dată, îl ajută pe Putin. Vestul trebuie să-și amintească o glumă veche despre sadicul și masochistul care se întâlnesc în centrul Parisului și unde masochistul spune: bate-mă, torturează-mă. Iar sadicul răspunde: nu voi face asta“.

Ce îl mobilizează pe Putin? Este Putin irațional?

Cea mai potrivită optică pentru a înțelege ceea ce îl mobilizează astăzi pe Putin este filmul Jocurile foamei (Hunger Games), o poveste despre o rebelă care aduce revoluția într-o societate controlată orwellian.

El nu este irațional. Putin este rațional, dar pentru a-i înțelege raționalitatea trebuie să înțelegem mai întâi natura regimului său și vulnerabilitățile sale structurale. Economic, el depinde de lucruri pe care nu poate să le controleze: prețul petrolului și al gazului. Pentru a diminua această incertitudine și expunere, el forțează acum un control politic și cultural total. Și dacă nu ar fi mers până la capăt în cazul Crimeei, ar fi devenit ținta atacurilor naționaliștilor. Din această perspectivă, atacul asupra Crimeei a fost unul motivat de prea multă slăbiciune și vulnerabilitate internă, pentru a-și asigura supraviețuirea politică. Și a reușit să recreeze acea majoritate imensă de dinainte de 2012. Dar este o majoritate de alt tip: masiv politizată, încărcată emoțional, instabilă. El însuși se teme că o poate scăpa de sub control. Pentru naționaliștii ruși, Estul Ucrainei reprezintă ceea ce războiul civil spaniol a fost pentru comuniștii sovietici.

Să nu uităm că cel puțin de două ori în istoria sa din ultimii 200 de ani, Rusia s-a deschis Europei. Prima dată a fost după războiul cu Napoleon, într-o Europă zguduită de Revoluția Franceză. În același timp însă, soldații ruși ajung să viziteze Parisul, unde au descoperit o lume complet diferită. Pe acest fond, reacția țarului Nicolae I, care a înțeles că deschiderea Rusiei este un pericol. A doua oară a fost după 1945, când soldații ruși au cucerit Berlinul.

Militarii se întorc în Rusia, dar Stalin nu a uitat niciodată că acești soldaţi au văzut Vestul și că au fost expuși virusului occidental. În scurt timp, pentru cei mai mulți, stația terminus a devenit lagărul de concentrare. De data aceasta, nu este vorba de soldați care iau pulsul Occidentului, ci de turiști și de propriile elite. O consecință a războiului din Ucraina este și aceea că numărul turiștilor ruși (simbolul contemporan al deschiderii) care merg în Occident s-a redus cu 30%. Societatea rusă se închide, se izolează. De aceea, cred că ar fi o imensă greșeală să îl susținem pe Putin în planurile sale de a închide societatea rusă.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s