Una dintre acuzele care i se aduc lui Crin Antonescu este ca se agață de speranța de a deveni președinte. Dar, dacă ar fi să renunțe, pe cine să lase în loc? O opțiune ar fi Călin Popescu Tăriceanu. Fostul premier, „european cu papion” ar fi o alegere funcțională ca și candidat al USL dar este discutabilă performanța sa potențială în fața lui Victor Ponta. În plus, domnul Tăriceanu nu este neapărat în grațiile liderului de partid. Rămâne domnul Iohannis. Acesta, însă, are o oarecare problemă. După cum spuneam la un moment dat, cam două treimi dintre toți cei care au fost candidați viabili la președinție au fost oameni de stat, iar restul au venit susținuți de alianțe puternice. Dacă USL se rupe, atunci dl Iohannis, mai mult decât dl Antonescu, poate să întindă o mână către dezamăgiții PSD și o mână către PDL și electoratul său. Dar o asemenea alianță stabilită în pripă ar fi fragilă și foarte probabil insuficientă. Dl Iohannis are nevoie să apară în fața electoratului și ca un om de stat. În articolul meu despre prezidențiabili spuneam:

Domnul Iohannis nu este însă, obiectiv vorbind, „om de stat”. Staff-ul său ar avea mult de muncă pentru a acoperi acest scop, însă măcar se vor putea folosi de conexiunile germane (reale sau imaginate) de statura impozantă şi de tonul extrem de demn al candidatului.

Lucrurile se schimbă în momentul în care dl Iohannis devine vice-premier (funcție de înaltă demnitate, chiar dacă uneori slab definită). Să zicem, totuși, că dl Iohannis nu poate deveni vice-premier; poate fi suficient să obțină coordonarea noilor servicii unificate de urgență. În toate articolele din această serie „omul de stat” a fost definit drept cineva care vorbește în numele statului sau națiunii ca un întreg. Cel mai bine faci asta ca președinte, premier, ministru de externe, sau guvernator al BNR. Dar se poate încerca și de braț cu Raed Arafat.

Există și un al doilea beneficiu. Dl Iohannis este atipic pentru un politician de calibrul său. Vădit inconfortabil în relația cu presa, primarul Sibiului vorbește scurt și face eforturi să își umanizeze aparițiile afișând unele dintre cele mai aleatoare zâmbete din politica românească. Până la un punct acest comportament este văzut ca o excentricitate a „germanului” adică „străinului”; dincolo de acest punct, comportamentul său poate apărea ca nesinceritate sau sfidare. Dar nu știm clar unde este punctul de rupere și dacă PNL poate duce o campanie până la capăt fără să îl atingă. Lumea aprigă a Bucureștiului a expus deja cu duritate limitările politice a unor Boc, Rus sau Marga. Să arunci în lupta pentru prezidențiale un ardelean netestat poate fi o eroare strategică. Postul în guvern îi oferă domnului Iohannis tocmai șansa să se testeze. Până acum a crescut în tăcere, este timpul să arate cum se comportă sub luminile rampei.

Două observații de final. În primul rând, eu nu spun că dl Antonescu ar dori să se retragă. Dar este important, indiferent care sunt dorințele sale, ca inamicii potențiali ai PNL să știe că nu este suficient să distrugi liderul pentru a distruge partidul. Dacă am considera că între PSD și PNL se va instaura (sau este instaurată) deja o „pace nucleară”, atunci dl Iohannis este second strike capability.

A doua observație. Ar fi interesant (deși nu probabil) scenariul în care Nicolaescu se retrage înapoi la Sănătate iar la Finanțe, ca vicepremier, ar fi pus Călin Popescu Tăriceanu. Astfel am avea cuplul Ponta-Dragnea flancat de cuplul Iohannis-Tăriceanu. Evident, asta ar presupune înainte o pace internă în PNL care, din câte știm, nu există.

Andrei Tiut