Volt face american în Siria 4

130508153130-john-kerry-sergei-lavrov-story-top

Evoluțiile diplomatice din dosarul sirian continuă să surprindă și să devină de-a dreptul confuze pentru observatorii scenei internaționale: mai întâi a fost votul negativ din Camera Comunelor care a eliminat posibilitatea unei intervenții britanice alături de America în Siria, pe urmă Franța și-a asumat plenar rolul de secondant al SUA în cazul lansării unor atacuri asupra regimului lui Bashar al Assad, iar președintele Obama a apelat la votul Congresului american pentru a obține legitimitatea necesară unei intervenții în Siria, ca apoi să se răzgândească. Ultima evoluție de pe frontul diplomatic al crizei siriene fost transferarea responsabilității pentru soluționarea crizei Federației Ruse printr-o mișcare surprinzătoare a secretarului de stat John Kerry.

În cazul crizei siriene politica externă americană s-a dovedit ambivalentă și echivocă: timp de doi ani Washington-ul s-a abținut să intervină, în ciuda unui dezastru umanitar evident – peste 100 000 de morți și 2 milioane de refugiați – limitându-se la impunerea unor „praguri de netrecut” (red lines) care circumscriau o posibilă intervenție directă doar în cazul în care regimului lui Assad ar fi transferat arme de distrugere în masă unor rețele teroriste (un scenariu de coșmar pentru SUA, dar și pentru Israel) sau ar fi fost utilizate asupra civililor. Cazul sirian se înscria foarte în precedentele stabilite de intervențiile americane în fosta Iugoslavie, Somalia și Libia – numai că de data aceasta SUA au ales să stea în expectativă. Atacul cu arme chimice de la Ghouta a schimbat însă dinamica politicii externe americane, care a intrat pe „repede înainte” în pregătiri de război, la mijloc fiind credibilitatea SUA după ce unul din pragurile de netrecut a fost încălcat.

Au apărut însă problemele: prima a fost „defecțiunea britanică” prin decizia neinspirată a lui David Cameron de a supune aprobării Camerei Comunelor intervenția Marii Britanii în Siria, a doua a fost opoziția Rusiei și Chinei față de o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU care ar autoriza o intervenție internațională și în final a treia problema a fost lipsa de apetit a publicului american pentru o nouă intervenție militară în Orientul Mijlociu. Statele Unite ar fi putut lansa o intervenție în Siria în absența legitimității oferite de o rezoluție ONU și ar fi putut face acest lucru și fără o coaliție numeroasă, numai că o asemenea abordare ar fi fost extrem de costisitoare din punct de vedere politic iar beneficiile neclare, devreme ce SUA nu au interese majore în cazul războiului civil sirian. Mai mult o acțiune unilateră a Washingtonului ar fi fost percepută la nivelul ca o revenire la politica externă din timpul primului mandat al lui George W. Bush. Se impunea o cale de ieșire din această dilemă politică care să salveze credibilitatea SUA și în același timp să soluționeze măcar parțial criza siriană.

Aici intră în scenă Rusia, adversarul intervențiilor umanitare americane și cel mai puternic aliat al Siriei conduse de Bashar al Assad. Pentru Rusia o intervenție americană în Siria ar fi însemnat un dezastru politico-militar dacă ar fi dus la înlăturarea regimului Assad (deși nu acesta ar fi fost scopul intervenției), deoarece ar fi eliminat ultimul aliat rus din Orientul Mijlociu, ar fi condus la pierderea bazei navale de la Tartous și ar fi lăsat, probabil, țara într-o stare de instabilitate.

Problema Federației Ruse constă în politica schizoidă a acesteia față de Statele Unite: pe de o parte are nevoie de relația cu Washingtonul pentru a demonstra că încă este o mare putere, și pe de altă parte consideră că este nevoie să contrabalanseze puterea americană deoarece nu este împăcată cu actualul status quo. Această politică externă bizară a Kremlinului în raport cu Washingtonul a condus în ultima perioadă la tensionarea relațiilor bilaterale – Rusia și SUA având interese divergente pe teme precum apărarea anti-rachetă a Europei, dosarul sirian sau reducerea arsenalelor strategice. Afacerea Snowden, a dus practic la abandonarea de către SUA a politicii de reset, Kremlinul pierzându-și poziția de interlocutor „privilegiat” al Washingtonului după acordarea de azil politic whistleblower-ului american.

Dintre toți actorii sistemului internațional, cel mai interesant în a evita o intervenție americană în Siria este Rusia, care are interese majore în Siria, spre deosebire de Statele Unite care nu au. Siria este singurul „client” al Rusiei în Orientul Mijlociu, pe teritoriul său se află singura baza navală rusească din afara granițelor – cea de la Tartous – și este un client important pentru industria de armament rusă. Kremlinul este cel mai important suporter al regimului Assad pe scena internațională asigurând atât sprijin politic și diplomatic, cât și logistic regimului de la Damasc. O intervenție americană ar fi putut conduce la prăbușirea regimului sirian și ar fi reprezentat un dezastru pentru puterea și prestigiul rusesc. Reluarea dialogului cu SUA reprezenta iarăși un interes major al Rusiei.

La toatea aceste elemente se adauga nevoia SUA de a transfera responsabilitatea pentru Siria și abilitatea diplomatică a secretarului de stat John Kerry. Acesta a lăsat să se înțeleagă că SUA nu ar mai lansa o intervenție dacă Siria ar pune sub control internațional arsenalul de distrugerea în masă pe care îl deține. Șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, a înțeles unde bate John Kerry și nu a zăbovit să exploateze oportunitatea oferită. Chiar dacă Secretariatul de Stat „s-a chinuit” să lase impresia că declarația lui Kerry nu reprezintă un angajament american, dar the damage was done. La puțin timp de la declarația secretarului de stat american, Siria recunoștea pentru prima dată că deține arme de distrugere în masă și că este dispusă să le pună sub control internațional. A urmat un acord oficial între SUA și Rusia în privința unei rezoluții ONU care să permită punerea în aplicare a planului ruso-american de „neutralizarea” a arsenalului chimic sirian.

La suprafața se pare că Rusia este marele câștigător al crizei siriene – a reușit să lase fără legitimitate o eventuală intervenție americană în această țară, a „dezamorsat” criza și și-a reluat dialogul privilegiat cu Washingtonul. Însă dacă ne uităm la costuri, Rusia și-a asumat o povară destul de mare, America reușind să transfere în mod inteligent un dosar delicat pe mâna Kremlinului. Dacă regimul lui Assad nu va respecta angajamentul pe care și l-a asumat, responsabilitatea va fi împărțită cu Rusia, iar Kremlinul va ieși destul de șifonat dacă aliatul său va părea că încearcă să eludeze angajamentele asumate. Regimul Assad scapă astfel de perspectiva unor lovituri americane, iar renunțarea la arsenalul chimic, chiar dacă reprezintă o înfrângere diplomatică serioasă, nu va afecta serios aspectul militar al conflictului civil din această țară. Acum se poate spune că Siria este „durerea de cap” a Kremlinului, în mare parte, o situația convenabilă pentru Washington.

Într-adevăr politica externă americană în dosarul sirian a fost ezitantă, echivocă și ambivalentă. Dar nu trebuie uitat că nu existau interese americane majore în Siria, că opoziția conținea elemente islamiste care ar fi putut amenința interesele americane și occidentale din Orientul Mijlociu și că un nou angajament american în această regiune ar fi fost costisitor. În plus un atac american limitat asupra regimului Assad ar fi fost ineficient – în sensul că nu ar fi garantat încetarea utilizării armelor chimice, și ar fi pus astfel la îndoială și mai mult credibilitatea americană în regiune.

George VIŞAN

Anunțuri

4 comments

  1. mai e o chestie – interesele rusesti in siria sint si pentru evitarea unui islamism in floare. care sa exporte instabilitate in regiune. si israelul are acelasi interes (printre altele) si tind sa cred ca voci israeliene au „soptit” la urechi americane impotriva unei interventii care sa-l debarce pe assad

  2. Israelul l-ar cam trozni si ei pe Assad deoarece a devenit dependent de Hezbollah si Iran.Un Assad satelit iranian nu este in interesul Israelului. Nici instabilitate la granita.

  3. chiar crezi ca shansele ca hezblollah sa fie mai activa vor fi mai mici dupa inlaturarea lui assad? mie logica imi spune altceva. chiar as tinde sa fac o paralela cu fratia musulmana care s-a infipt mai mult la placinta. bine, nu la modul FM dar undeva tot ar reusi sa-si implanteze citiva oameni in noua conducere. my2c

  4. Daca Assad castiga datorita Hezbollah si a Iranului – atunci Hezbollah va fi mult mai activa decat in absenta acestuia. Fara Assad se pierde ruta de comunicatii cu Iranul – deci Hezbollah va fi fortat sa isi mai reduca din activitati. Da, ar fi o problema mare daca grupari Al Qaeda ar reusi sa „captureze” statul sirian – atunci amenintarea ar fi foarte mare. Per total the best outcome ar fi sa se „epuizeze” reciproc Hezbollah, Iran si afiliatii Al Qaeda.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s