Piaţa Universităţii din Bucureşti în timpul manifestaţiilor anti-FSN din primăvara anului 1990

În istoria postcomunistă a României, protestul în Piaţa Universităţii din Bucureşti are o dublă şi puternică simbolistică politică. În acest loc din centrul capitalei, în primăvara anului 1990, s-a coagulat opoziţia democratică împotriva guvernului condus de Ion Iliescu, un guvern revoluţionar emanat din eşaloanele doi şi trei ale aparatului comunist care a preluat puterea după căderea regimului. După luni de manifestaţii paşnice de nesupunere civică, acţiunile de protest ale opoziţie din Piaţa Universităţii au fost reprimate cu barbară violenţă de către forţele de ordine în colaborare cu miile de mineri, forţele paramilitare ale Frontului Salvării Naţionale aduse din Valea Jiului, care au descins în Bucureşti între 13-15 iunie 1990, provocând un adânc clivaj politic care a dominat până recent scena politică românească şi care persistă în memoria publică.

Deşi protestele declanşate în data de 13-14 ianuarie anul curent, iniţial pentru susţinerea secretarului de stat Raed Arafat şi apoi extinse împotriva unor măsuri politice ale preşedintelui Traian Băsescu din ultima perioadă, au avut loc în mai multe oraşe importante din ţară (Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi, Timişoara sau Târgul Mureş), amploarea şi vizibilitatea mediatică fixează atenţia asupra celor din Bucureşti. Ca urmare, există o puternică tentaţie atât din partea puterii, cât şi din partea opoziţiei, care este implicată în susţinerea acestora, de a recurge retoric la dubla simbolistică a protestului politic din Piaţa Universităţii dobândită la începutul anilor 1990.

Guvernul şi susţinătorii partidului de guvernământ tind să vadă în protestele care au loc în aceste zile în Piaţa Universităţii “o nouă mineriadă”, una similară celei din septembrie 1991, de pildă, care a dus la răsturnarea guvernului Petre Roman, pusă la cale de PSD, succesorul major al FSN-ului din 1990, şi PNL, una dintre formaţiunile politice anti-FSNiste de odinioară, devenit aliatul său oficial de nădejde în ultimii ani. De cealaltă parte, Uniunea Social-Liberală, alianţa oficială dintre PSD şi PNL, şi susţinătorii acesteia încearcă să prezinte protestele din Piaţa Universităţii ca începutul unei “noi revoluţii” şi acuză PD-L, partidul de guvernământ şi succesorul minor al FSN, de un comportament autoritar nu foarte diferit de cel al Frontului Salvării Naţionale de acum mai bine de două decenii. Ambele puncte de vedere sunt însă greşite, iar instrumentalizarea simbolică a evenimentelor tragice care au avut loc în Piaţa Universităţii în iunie 1990 în contextul politic şi civic actual este contraproductivă.

Opoziţia, deşi mult prea doritoare să fructifice protestele din prezent în anul electoral în care am intrat, ar trebui să renunţe la retorica revoluţionară agresivă şi să îşi modereze discursul. Guvernul ar trebui să prevină o escaladare a violenţei şi să dea dispoziţii forţelor de ordine să nu provoace mulţimea şi să evite măsurile brutale de spargere şi control al demonstraţiilor. În sfârşit, protestatarii, dintre care mulţi nu sunt afiliaţi partidelor de opoziţie, ar trebui, în exercitarea dreptului lor de a-şi exprima public doleanţele, să menţină un comportament paşnic, să respecte integritatea proprietăţii private şi publice din zonă şi să se delimiteze de acţiunile violente ale membrilor galeriilor unor echipe de fotbal, aceşti notorii huligani autohtoni, veniţi în rândul lor pentru a-şi creşte doza de adrenalină în căutare de noi „senzaţii tari”.

Bogdan C. Enache