Când ai date puține ești nevoit să scrii articole lungi cu multe precauții. Deci prolixe. Precum acesta.

*

În articolul trecut am spus că mobilizarea în stradă desfășurată implicit sau explicit în favoarea dlui Iohannis au avut cauze care țin de nemulțumirea generală. Aceasta, la rândul ei, ține în bună măsură de criza economică. Este adevărat că mulți din cei din stradă nu și-ar asuma această etichetă. La fel de adevărat este că și protestele de stradă din alte țări nu își mai asumă la fel de direct motivații economice. Dacă în 2011, încă, orice protest era etichetat de presa internațională ca fiind anti-austerity, astăzi multe organe de presă și mulți organizatori s-ar simți limitați de această etichetă.

Insă părerea organizatorilor nu trebuie să devină automat părerea analistului. (vezi cazul nașterii naționalismelor de secol XIX). Iar noi știm că și protestele materiale și cele morale tot în țările lovite de criză și afectate de nemulțumire apar (v. poza din articolul anterior).

Totuși, protestele dintre cele două tururi de scrutin au un aspect care le diferențiază. Dacă în România și restul UE protestele cel puțin cochetează cu ideea de anti-sistem, protestul pro-vot a fost implicit un protest pro-sistem. Oamenii au cerut sa poată vota (ei și alții). Astfel nu este suficientă o judecată de „bun simț” ca să punem aceste proteste în trena #unitisalvam și, cu atât mai puțin PU2012.

Din fericire, am construit deja o grilă care include protestele pentru Roșia Montană, cele din 2012, precum și alte forme de mobilizare. Concluzia articolului era că un succes de mobilizare al manifestațiilor (exprimat ca o mobilizare comparabilă cu cea a organizațiilor formale) necesită să fie „atinse” majoritatea atributelor din tabel. (Evident, „necesită” nu înseamnă „garantează”).

 

Să luăm pe rând aceste atribute.

Buna reputație a cel puțin unui grup de inițiatori este dată de dl Klaus Iohannis personal. (Observați că cuvântul „inițiatori” este folosit larg; de ex. dl. Arafat nu a planificat manifestațiile contra lui Traian Băsescu).

Minima capacitate testată de mobilizare este dată în Cluj de participarea unor persoane mai vechi din zona Uniți Salvam și (posibil) sprijinul tacit al ACL. La București nu este dată de nimic (grupurile USRM fiind destul de divizate); dar și lumea din stradă a fost relativ puțină.

Abordare trans-ideologică funcțională. Aici este mai complicat. A existat în mod evident o adunare împreună a unor grupuri diverse de la militanți ecologiști și pro-egalitate până la elemente din „dreapta cea dreaptă”. Dar, poate sub presiunea evenimentelor, nu a apărut o co-existență a pancartelor. Rupând cu tradiția prin care o mare de teme erau acceptate în spațiul public creat de manifestație, mulțimile s-au concentrat pe urgența rezolvării problemelor imediate ale votului.

Prezența mai multor generații a fost relativă, existând o puternică supra-reprezentare a tinerilor în România. Dacă ne uităm, în schimb la manifestațiile din străinătate (care au făcut știrile în ziua votului) acolo vedem un mix care este probabil mai apropiat de structura populației locale.

Acum 2 articole am formulat ipoteza că atacurile lui Victor Ponta asupra lui Klaus Iohannis au precipitat mobilizarea populației. Trebuie spus că aceste atacuri au vizat ele însele valori specifice unor generații diferite. Generațiile mai vârstnice au putut înțelege complet ce coardă sensibilă este atinsă atunci când vorbești de lipsa copiilor într-un cuplu. Pentru cei tineri (până în 35-40 de ani) gravitatea acuzei nu a fost, probabil, la fel de vizibilă. În schimb dificultățile de vot îi afectează primordial pe cei cu putere de muncă din străinătate, pe studenții români de peste hotare și (cel puțin la nivel de percepție) pe studenții români din România; persoane relativ tinere cu care generațiile relativ tinere rezonează mai ușor. De asemenea este parțial documentat cazul de transfer al furiei între generații prin apeluri ale celor din străinătate către casă.

(Paranteză: sub altă perspectivă, blocarea votanților transferă ostilitatea statului de la un om la „populație” într-un mod asemănător cu o intervenție nejustificată a trupelor de jandarmi).

*

Să recapitulăm. Știm că există o nemulțumire generală, și ca această nemulțumire tinde să se verse în proteste specifice. Descrierea temelor specifice nu reflectă întotdeauna descrierea nemulțumirii generale. De exemplu protestele pentru Roșia Montană au avut amploare deși agenda populației era dominată de teme ale supraviețuirii personale (venituri vs. cheltuieli, sănătate). Suntem astfel obligați să admitem că nemulțumirea generală se poate exprima și în teme aparent ne-specifice. Oamenii nu ies în stradă (doar) pentru tema explicită ci și (mai ales) pentru proasta guvernare exemplificată de această temă. La fel se explică și de ce proteste „morale” apar tocmai în țările lovite de criza economică.

Klaus Iohannis a avut de la început multe dintre elementele care sunt necesare succesului unei mișcări „populare”. A avut o bună reputație, o capacitate organizațională, appeal trans-ideologic și, probabil, trans-generațional. Totuși, ACL era parte din aceeași clasă politică care, în percepția populației, a guvernat prost; ba chiar dl Iohannis a apărut pe scenă cu elemente din guvernarea Boc. Mai mult, dl. Iohannis nu a părut că are succes în a se diferenția suficient de politicienii „clasici”. Și mai mult, nici măcar nu a încercat să iasă din  cadrele ACL și să capteze alte electorate; dimpotrivă, a părut preocupat să nu piardă din electoratul ACL.

În aceste condiții, nesurprinzător, dl Iohannis a câștigat exact cât avea în sondaje partidul său: 30%. Tot în aceste condiții era de așteptat să obțină cam 46% din voturi în turul doi.

Și de aici intervine surpriza. 1,5 milioane de oameni vin în mod neașteptat la aceste alegeri și votează cu dl Iohannis. Sunt oameni care în mod evident nu au fost prea convinși de propaganda de campanie.

Putem presupune, în mod rezonabil, că acești 1,5 oameni nu au fost mobilizați pe căile politicii obișnuite. Altfel spus, că a existat un declic în percepție prin care Iohannis simbolul politic a fost înlocuit cu Iohannis simbolul anti-politic (astfel încât mișcările de stradă cu scop implicit pro-sistem să nu fie resimțite ca atare). Avem precedentul Raed Arafat care ne spune că ostilitatea sistemului (în cazul nostru Guvernul) pentru un profesionist aflat la margine (Klaus Iohannis) poate, în condițiile potrivite, să creeze solidaritate. Dealtfel, știm acest fenomen și din alte mișcări de stradă care, în varii țări.

Mai știm că, odată ce cauza lui Klaus Iohannis este percepută ca „anti-sistem”, s-au activat sau dobândit ingrediente de succes în mobilizarea populară:  bună reputație, abordare trans-ideologică, prezență a mai multor generații, minim de capacitate organizatorică legitimă la nivelul străzii.

Mai trebuie făcut un salt: de la mobilizare în stradă la mobilizare la urne. Aici mecanismul seamănă destul de mult cu o cutie neagră. Dar precedentele sugerează cel puțin că între o mișcare de stradă de succes și opinia publică generală există anumite sincronizări. PU 2012 a fost susținută de majoritatea populației, Nicușor Dan a obținut un procent mult peste abilitățile sale politice, USRM pare să fi înclinat balanța părerilor populației, mișcarea anti-fracking are populația de partea sa cel puțin în zonele afectate. Dacă în 2012 încă mai era acceptabil să separi manifestațiile de stradă de majoritatea tăcută, această distincție a devenit din ce în ce mai dificilă de la an la an.

*

Paragrafelor de mai sus li se pot aduce o serie de critici legitime. Opțiunea mea a fost între a căuta și folosi seturi de date care cu siguranță nu au fost construite pentru a răspunde întrebărilor pe care le avem astăzi și a îmbrățișa o anumită aproximare care, însă, răspunde la întrebări. Cu siguranță există elemente care îmi scapă. Dar cred că am destul pentru ca să pot spune că similaritățile dintre cauza lui Klaus Iohannis și alte cauze susținute cu succes în stradă a contribuit masiv la mobilizările văzute în România și cel puțin parțial la victorie.

Andrei Tiut

Note suplimentare:

(1) După vot au apărut unele surse care susțin că posibilitatea înfrângerii d-lui Ponta s-a văzut din timp în sondaje. Zice Bogdan Voicu:

Sondajele au indicat constant în cele două săptămâni dintre tururi că lucrurile vor sta altfel. E adevărat că nu au devenit publice, dar sondorii observaseră, din câte știu, încă de la finalul rimei săptămâni dintre tururi că diferența dintre cei doi era deja în marja de eroare.

Mirel Palada, într-un grafic pe care nu îl mai am la îndemână zice că s-au văzut 2 milioane de alegători  care vroiau să voteze dar nu știau cu cine.

Nici una dintre aceste afirmații nu ar impacta negativ articolul de față.

(2) Dumitru Sandu rezumă „ecuația votului” la patru elemente.

În primul rând, de departe cea mai importantă condiționare a ținut de dezvoltarea și modernizarea comunității locale. […]

Elementul de „dezvoltare și modernizare” rămâne la dl Sandu descris și nu explicat. De ce „câștigă proeminență , în turul al doilea, factorii educaționali și culturali în determinarea voturilor”? Am discutat în articole anterioare că mișcările sociale sunt până la un punct animate de persoane percepute a fi în clasa de mijloc („corporatiști”, mici întreprinzători rurali, dar și preoțime).

În ordinea descrescândă a importanței urmează votul […] de solidaritate minoritar-regională.

Nu este relevant în contextul acestui articol.

Votul anti-Victor Ponta[…]

Evident, granița dintre un vot anti-sistem sau anti-Ponta poate fi fluidă. Dar nu avem date suficiente să identificăm votul anti-ponta cu solidarizarea cu Klaus Iohannis care face obiectul acestui articol

[E]xperiența de migrație a comunității. Comunele și orașele cu pondere mare de persoane plecate la lucru în Germania, Austria, Spania și Statele Unite ale Americii sunt cele care au contribuit semnificativ la votarea lui Johannis în cel de-al doilea tur de scrutin.

Experiența de migrație a comunității este de asemenea structurată privilegiat în jurul marilor orașe. Din nou, marile orașe sunt cele în care au susținut în ultimii ani mișcări de stradă. Atenție însă, aici cauzalitatea poate fi reciprocă: putem spune că mișcările de stradă au activat informația și presiunea venite din diasporă dar și invers, că presiunea a activat mișcările de stradă. Este chiar testabil statistic în ce măsură orașele cu manifestări de stradă au adus mai multe voturi decât orașe similare fără manifestări.

Astfel, descrierea parțială a votului pro-Klaus Iohannis ca rezultat al unor mișcări de masă este compatibilă cu ecuația dlui Sandu, ba chiar o încărnează pe aceasta în unele locuri.

Andrei Tiut