Salvăm pădurea. Cum? 3

Protestul de pe 9 mai din Capitală și alte orașe (în special Cluj) este văzut ca un succes de mobilizare, chiar dacă nu unul major. Mai puțin clară este cauza pentru care s-a manifestat. Să spui că „împotriva despăduririlor abuzive” este doar un început. Despăduririle sunt un fenomen social deja, iar printre protestatari a existat nevoia unor poziții mai specifice.

Consider ca protestul a iesit foarte bine. Din punctul asta de vedere sunt multumita 🙂 si vreau sa multumesc tuturor celor care au contribuit.
Dar tocmai mi-am dat seama, ca noi stim de fapt foarte putin pe subiectul asta cu despaduriri.
De exemplu, eu nici macar nu sunt lamurita daca e bine sau nu sa treaca codul silivic in forma actuala saptamana asta in Parlament. Si asta mi se pare ceva ce ar trebui clarificat de urgenta.
Si daca m-ar intreba Ponta: „OK. Aveti dreptate. Facem cum ziceti voi. Ce modific?” eu nici nu as sti ce sa-i raspund exact.
Deci dupa parerea mea, in aceasta perioada ar trebui sa facem foarta multa cerecetare
(IG, protestatară)

More…

Reclame

Premisele necesare ale mobilizării pro-Klaus Iohannis. Partea a doua: rolul mișcărilor de stradă Răspunde

image-2014-11-16-18579291-0-protest-kiseleff

Putem presupune, în mod rezonabil, că acești 1,5 oameni nu au fost mobilizați pe căile politicii obișnuite. Altfel spus, că a existat un declic în percepție prin care Iohannis simbolul politic a fost înlocuit cu Iohannis simbolul anti-politic (astfel încât mișcările de stradă cu scop implicit pro-sistem să nu fie resimțite ca atare). Avem precedentul Raed Arafat care ne spune că ostilitatea sistemului (în cazul nostru Guvernul) pentru un profesionist aflat la margine (Klaus Iohannis) poate, în condițiile potrivite, să creeze solidaritate. Dealtfel, știm acest fenomen și din alte mișcări de stradă care, în varii țări.

Mai trebuie făcut un salt: de la mobilizare în stradă la mobilizare la urne. Aici mecanismul seamănă destul de mult cu o cutie neagră. Dar precedentele sugerează cel puțin că între o mișcare de stradă de succes și opinia publică generală există anumite sincronizări. PU 2012 a fost susținută de majoritatea populației, Nicușor Dan a obținut un procent mult peste abilitățile sale politice, USRM pare să fi înclinat balanța părerilor populației, mișcarea anti-fracking are populația de partea sa cel puțin în zonele afectate. Dacă în 2012 încă mai era acceptabil să separi manifestațiile de stradă de majoritatea tăcută, această distincție a devenit din ce în ce mai dificilă de la an la an. More…

Piaţa Taksim vs Piaţa Universităţii (începuturi) 1

piata Taksim

Piaţa Taksim, ca şi Piaţa Universităţii este „inima” simbolică şi recreaţională a oraşului. Nu toate manifestaţiile îşi aleg asemenea locuri. Protestul Papioanelor sau mitingul revoluţionar din faţa CC al PCR şi-au luat ca ţintă locaţii reale ale puterii. Mişcările Occupy sau (forţând nota) atentatorii din 11 septembrie şi-au ales locaţii simbolice ale puterii, deduse din opiniile unor intelectuali seminali pentru mişcare. Revoltele din Londra au fost des-centrate şi mulţi s-au revoltat, în general, „aproape de casă”.

Mergând în punctul central al oraşului o manifestaţie afirmă că este reprezentativă nu pentru o parte a societăţii ci pentru întregul ei, sau măcar întregul localităţii. Această pretenţie este imediat pusă la test, căci Oraşul poate alege să nu o accepte („IMGB face ordine”). Dacă, însă, este acceptată, opozanţii vor susţine că ei, şi nu Puterea, vorbesc în numele consensului social.

Pentru a găsi logica din spatele acestor elemente comune trebuie să ne gândim puţin la istoria recentă. În Turcia, se pare, nu au mai existat manifestaţii de amploare în vestul ţării de aproximativ 15 ani. În România nu au mai existat din anii ‘90, cu scurte intermezzo-uri produse de Traian Băsescu. Guvernele care au condus în această pace socială au luat-o ca o stare de normalitate şi ca o sursă de legitimitate a propriilor reforme. În fapt, însă, societatea turcă este profund divizată iar cea română era în 2012 covârşitor opusă acestor reforme.

Este, dacă doriţi, un dezechilibru democratic, o mal-democraţie, care, asemeni mal-nutriţiei, arată o problemă mai mult calitativă decât cantitativă . Stabilitatea democratică este dată, realist vorbind, de cooptarea elitelor tuturor grupurilor. Gândiţi-vă la evoluţia generaţiei politice ‘68 în SUA sau la apariţia partidelor catolice în Europa. Apoi, aceste elite au grijă să promoveze interesele celor pe care îi reprezintă, adeseori într-o formă mai fezabilă decât elanul contestatar care le-a împins în establishment.

În România şi Turcia elitele contestatare au fost, se pare, discreditate prin ineficienţă; ele nu au putut nici să obţină puterea, nici să negocieze un compromis tolerabil la nivelul maselor. De aceea, partidele sunt văzute ca parte a opoziţiei dar, nu ca unică voce. În schimb, fără purtători de cuvânt, fără o contra-elită, vocea maselor nemulţumite nu se mai aude. More…