Victoria clară şi popularitatea înaltă a USL au adus în dezbaterea publică câteva întrebări legitime. În primul rând, câtă vreme poate susţine USL această popularitate. Apoi, de unde va începe eroziunea guvernamentală. Pentru a răspunde la aceste întrebări este nevoie să ne uităm mai întâi la modul cum arată agenda publicului. Nu neapărat agenda publică a mass-media ci temerile şi preocupările cetăţenilor. Voi folosi pentru acest scop, pe lângă date din Eurobarometru, sondaje Avangarde şi INSCOP, două institute relativ generoase cu informaţia şi având aparent clienţi de orientări politice diferite.Sondajele pot fi consultate în proiectul Sondaje Publice al Context Politic, sau pe siturile producătorilor.

Teme în agendă

Să începem cu Avangarde (februarie 2013):

Locul 1, 2 şi 4 sunt probleme legate de venituri. Suma lor este un extraordinar 84%. Mai mult cu un ordin de mărime decât orice altceva. Putem presupune logic şi că salariaţii ar alege în general siguranţa unui loc de muncă pentru cât mai mulţi în faţa creşterii salariului. Pensionarii nu au această problemă pentru că pensiile lor sunt formal garantate (sau doar pentru că nu au fost întrebaţi).

Să continuăm cu INSCOP (februarie 2013):

Primele trei puncte sunt legate de raportul dintre venituri şi cheltuieli şi cumulează un la fel de spectaculos 72%. Din lista de teme la care ne-am fi putut aştepta, doar sănătatea mai rămâne în mod real pe agendă. Dominaţia rusă, puterea ciocoilor, invazia lesbienelor, proliferarea corupţiei şi altele asemenea sunt teme false de dezbatere, care nici măcar nu apar în preocupările populaţiei.

Întrebaţi care legi ar trebui schimbate, în schimb, opiniile sunt destul de dispersate (INSCOP, februarie 2013):

Vedem cum problemele care nu ţin de venit (Sănătate, Educaţie) revin în preocupări, susţinute poate şi de prezenţa în mass-media. Semn că populaţia nu ştie foarte precis ce ar trebui să facă guvernaţii pentru a „rezolva” problema veniturilor şi atunci vorbeşte şi despre alte lucruri.

La fel de interesant este că populaţia nu îşi asumă răspunderea pentru criza economică. Această atitudine este probabil în acelaşi timp mecanism de apărare psihologică şi reacţie la consensul mass-media care spune că criza a fost provocată de finanţişti.

În plus, am observat mai demult că populaţia nu îşi pune încredere prea multă nici în instituţiile de peste graniţe. Această situaţie care se menţine identică în Eurobarometrul 78 (toamna 2012).

Astfel, observăm că aproape toate temele majore pe agenda populaţiei pot fi reduse direct sau indirect la relaţia venituri-cheltuieli, venitul fiind legat (pentru populaţia activă) nu doar de valoarea salariului, cât mai ales de existenţa sa. Nu trebuie să fii un geniu pentru ca să vezi aici piramida lui Maslow în acţiune. În plus, Guvernul pare principala forţă însărcinată de populaţie cu rezolvarea acestor probleme.

Agenda şi structura Opoziţiei

Aparent, Opoziţia are trebui să jubileze citind aceste cifre. Pe de o parte, o populaţie preocupată de venituri şi cheltuieli, care vrea ca acest guvern să se ocupe de starea sa materială, şi care nu ştie exact ce trebuie să facă Guvernul (numai să facă ceva). Pe de altă parte un Guvern căruia îi va fi extrem de greu să producă creşterea economică şi absorbţia forţei de muncă necesare pentru a împlini aşteptările populaţiei.

Din nefericire pentru ei, opozanţii au slăbiciuni structurale prea puternice pentru a fi siguri că vor beneficia de un val de furie populară.

Dreapta multiplă (PDL/FC/MP) nu va primi (prea multe) voturi gratis pentru că sunt înfiorător de deconectaţi de agenda populaţiei. Principalele teme ale lor (în măsura în care aşa ceva există) par a fi (într-o ordine aleatoare): imaginea Românei, statul de drept şi anti-corupţia, reinventarea conservatorismului, nostalgia după guvernul Boc sau procuratura Morar. Nici una – şi insist: nici una – din teme nu se regăseşte pe agenda populaţiei.

Presupun că în imaginaţia decidenţilor şi militanţilor, dezastrul USL va fi atât de rău încât populaţia va regreta guvernul Boc. Şi mulţi opozanţi chiar muncesc în această direcţie, insistând pe masajul negativ. Problema cu „nostalgia Boc” este că s-ar referi la un guvern şi o societate cu scădere economică. Asemenea nostalgii nu prea există, după cum o dovedeşte cazul guvernării Ciorbea.

Dealtfel, USL s-ar plasa mult mai bine într-o competiţie a nostalgicilor. Ultima dată când PNL a fost într-un guvern cu scădere economică a fost pe vremea lui Radu Vasile. Singura dată după 1992 când PSD a avut scădere economică a fost în … guvernarea Boc. Prim-miniştrii cu creştere economică (domnii Tăriceanu, Năstase, sau chiar Roman) se găsesc în eşaloanele secundare ale USL.

Inadecvarea dreptei multiple vine de fapt din lipsa identităţii. Aşa confuză cum a fost, USL a propus electoratului o afirmaţie simplă: austeritatea a mers prea departe. Ce doreşte „dreapta”? O nouă austeritate? O altfel (ce fel?) de gospodărire a banului public? Altceva? Aşa că populaţia îi preferă pe cei care oferă idei simpliste celor care nu au idei de loc.

Ceva mai bine stă PPDD. Deşi nici acesta nu este foarte conectat la agenda populaţiei, are o serie de avantaje. Ideologia sa eclectică poate fi cârmită relativ uşor spre sărăcie, salarii şi pensii. PPDD nu a fost parte la guvernare, ceea ce, în ochii multora, înseamnă că nu are schelete în dulap. Dezbinarea internă este mai restrânsă. În plus, specialitatea PPDD este să arate cu degetul spre vinovaţii adevăraţi sau presupuşi care au dus la sărăcirea populaţiei. Sondajele discutate nu permit să spunem dacă asemenea pulsiuni vindicative există, dar ştim din istorie că ele se pot dezvolta fulgerător.

Problema PPDD va fi, ca şi la alegerile trecute, lipsa de structură teritorială. Degeaba populaţia vibrează la ideile tale dacă în săptămâna alegerilor nu îi baţi la uşă. (Nu mai vorbim aici de alte tehnici mai puţin ortodoxe). În plus, nu este exclus ca lipsa de rezultate palpabile a PPDD în Parlament să producă neîncredere.

Concluzii

Mi se pare rezonabil să spunem că, dincolo de o erodare „normală”, USL poate suferi o erodare accentuată dacă situaţia personală a alegătorilor se înrăutăţeşte şi aceştia percep Guvernul ca o entitate distantă şi indiferentă. Toate celelalte proiecte de imagine ale USL nu aduc neapărat multe satisfacţii directe alegătorilor ci mai degrabă construiesc o aură de competenţă: „Ponta e băiat bun. Uite, a făcut […] şi […]. Sigur se ocupă şi de noi”. Dacă însă politicile economice sau sociale ale guvernului vor fi percepute ca un eşec, nu pare să existe deocamdată o metodă de a compensa.

Voturile pierdute de USL, dacă trendurile actuale s-ar menţine neschimbate, ar putea să meargă masiv spre nehotărâţi sau anti-sistem (non PPDD) şi mai puţin spre Opoziţia parlamentară. Probabil însă că realitatea va obliga la schimbări de atitudine şi discurs. Există, cred, trei factori care vor influenţa migraţia sau retenţia voturilor.

(1) Modul în care se va despărţi USL. Majoritatea observatorilor sunt(em) de acord că USL nu va exista la alegerile din 2016. Dacă Uniunea gestionează corect ruperea, dezamăgiţii PSD vor putea migra spre PNL şi vice-versa.

(2) Ce oferă dreapta multiplă ca alternativă. O alianţă făcută în ultimul moment şi un program economic scris în timpul campaniei electorale vor duce la repetarea soartei ARD, sau poate la un exit din Parlament. O strategie electorală corectă (cu sau fără alianţă) şi câteva idei economice şi sociale alternative făcute publice în timp util vor putea atrage dezamăgiţii PSD/PNL.

(3) Relaţia PPDD cu dreapta multiplă. Fără să intru în detalii, poate exista o implozie a opoziţiei din care să rezulte un partid care să preia o parte din credibilitatea şi organizaţiile dreptei multiple şi să le combine cu carisma PPDD. În acest scenariu PSD şi PNL ar putea avea de suferit.

Andrei Tiut