Când credeai că nimic nu te mai poate surprinde, citeşti în ziarul Pravda, adică Adevărul în limba română, cum domnul Florin Iaru – un veteran atât al „Glorioasei Revoluţii” din decembrie ’89 cât şi al represiunii din Piaţa Universităţii din ’90 – se face ecoul lui Victor Ponta, liderul cheguevarist al PSD, şi declanşează în mod poetic campania „Nu ne vindem ţara II”!… „O ţară care îşi vinde resursele este condamnată la subdezvoltare”, conchide sapienţial domnul Iaru, aceeaşi persoană cu domnul Iaru care, cu alte ocazii, susţinea „criogenizarea” ecologică întru eternitate a munţilor, apelor şi câmpiilor patriei… Nici aşa, nici pe altminteri, cu alte cuvinte.
Din două premise adesea corecte, contracte insuficient de transparente sau oneroase în unele cazuri şi o clasă politică adânc coruptă atât la putere cât şi în opoziţia bicefală pauperizată de stat pe tuşă în ultimii ani, domnul Iaru trage o concluzie eronată care ne transportă în mod incredibil în epoca ideologiei neocomuniste FSN de la începutul anilor 1990, atunci când România a pierdut startul către democraţie, economie de piaţă şi o mai mare prosperitate : activele industriale, financiare sau de materii prime din România nu trebuie să fie „înstrăinate”!
Ce să se facă atunci cu ele? – Să fie date în mod opac spre folosinţă, căci ăsta ar fi termenul corect, exclusiv spre câştigul preponderent personal şi ineficient social al unei oligarhii naţionale protejate politic şi formată din indivizi suspecţi penal ca Sorin Ovidiu Vântu, Ioan Niculae, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Corneliu Iacobov, Adriean Videanu şi mulţi alţii mai puţin notorii, aşa cum s-a făcut multă vreme?! – Se zice adesea că se vrea şi este nevoie de investiţii străine: în ce să se investească dacă nici minele, nici băncile, nici companiile petroliere etc nu trebuie privatizate?! – Să le administreze statul, declară salvator domnul Iaru, dar nu acest stat corupt, ineficient, care există realmente (şi există nu doar din accident, ci din motive mult mai serioase şi intens studiate chiar şi în locuri unde statul este mai acatării), ci unul ideal, format exclusiv din nişte funcţionari angelici, super-competenţi şi iluştri!…Aş vrea să o văd şi pe asta, însă din nefericire pentru domnul Iaru şi cei cu memoria scurtă şi imaginaţia săracă care îi împărtăşesc opiniile sau întreţin astfel de iluzii nefaste istoria – inclusiv istoria contemporană a României – a înregistrat deja un număr consistent de cazuri care au dovedit cât de neavenite sunt astfel de speranţe utopice.
Privatizările companiilor de stat care vor fi efectuate de guvernul Ungureanu în perioada următoare se realizează în baza Acordului cu FMI. Ele au loc sau au avut loc în mai multe ţări din regiune aflate într-o situaţie similară, ba unele, precum Polonia, au avut iniţiativă încă de acum doi ani. Obiectivul lor este asanarea mediului economic şi reducerea pierderilor vizibile şi invizibile din bugetul public cosolidat. Din acest motiv, vânzarea companiilor de stat ori a participaţiilor statului merită din plin toată vigilenţa publică. Numai că astfel de comentarii neo-FSNiste retrograde, chiar incredibile, suspecte şi interesate politic sau clientelar nu fac decât să o intoxice, paralizeze şi manipuleze.
Bogdan C. Enache
Civitas Politics 
Oamenii care susţin discursul ăsta cred că lumea este după chipul şi asemănarea lor (poate pe bună dreptate). Dacă eu fur, cea mai bună strategie pentru mine este să consider că toţi fură (bine, ies în cîştig şi dacă ei nu fură, atîta timp cît eu îi fur pe ei şi fraierii nu se prind).
Dar să nu fur, doar pentru că alţii nu fură?! Ce logică-i asta frate?! Ce-s fraier! *
Pe cat de mult mi-au displacut opiniile si articolele tale referitoare la „Noua stanga” (sau mitologia pericolului stangist in imaginatia conservatoare, cum l-as numi eu) si problematica avortului, pe atat de mult sunt in acord cu tine pe subiectul acesta. E probabil pozitionarea fireasca a unui liberal fata de un conservator. Daca ai renunta si la aruncarea cu usurinta a unor epitete jignitoare fata de cei ce au o alta opinie precum si la folosirea obsesiva a unor caracterizari de genul „ignorant”, „incultura” etc, etc, ar fi si mai bine.
Joness,
Eu încerc să imi masor atent de fiecare data cuvintele, chiar si cand par mai dure: insa cineva care e de alta parere in privinta avortului sau a oricarei chestii trebuie sa stie cand sa foloseasca noţiuni extrem de încărcate emotional, precum fascism sau legionarism, „sa isi faca mai intai temele”, altfel nu face decat sa dovedeasca ignoranţă si incultură politica. Nu trebuie sa ne ferim in a spune lucrurilor pe nume sau sa ocolim dictionarul, caci nu eu am folosit epitete sau o vreo alta formula stilistica cand am calificat ignoranţa ignoranţa şi am semnalat cum degradeaza asta conversaţia publică.
După cum se vede, în alt sens, şi în cazul de mai sus.
Daca mi se permite, eu cred ca miza (si intrebarea) adevarata este alta:
1. E ok sa privatizezi o societate „strategica” (tip Cuprumin, Oltchim etc) cu riscul ca aceasta sa fie inchisa in urmatoarele 6-12 luni? Iar asta, din perspectiva atator alte privatizari, este un pericol real, nu o discutie pur ipotetica.
2. Cum te lupti cu potentiala relocalizare a productiei catre tari cu salarii mai mici, pe care viitorul patron – stapan absolut al societatii – o va decide peste 5-7 ani. In opinia mea, aceasta a doua intrebare va fi miza reala a urmatorilor 5-10 ani, nu doar in Romania. . Renault e stapan si o data privatizata Dacia nimeni nu va mai avea nimic de zis cand Dacia (sau cum se va numi masina la vremea aceea) se va produce numai in Maroc. Ce faci ca sa lupti impotriva acestui trend?
De fapt, apropo de „clica” enumerata in articol, ce faci cand ai de ales intre a vinde o societate de stat unui investitor strain (cu experienta probata in domeniu), care insa nu da doi bani pe continuarea acelei afaceri in Romania (daca interesele sale strategice o cer) sau unui investitor local, care desigur ca si-a fondat averea in epoca acestui capitalism salbatic, in care stim cum au fost facute averile.
Ovidiu,
Tu ridici doua chestiuni : 1. una instituţională, privind importanţa în plan economic şi funcţionarea domniei legii şi 2) una privind cum funcţionează economia liberă de piaţă într-o lume tot mai globalizată.
Să începem cu prima : faci justiţia să funcţioneze; reduci corupţia şi interferenţele politice discreţionare; reduci birocraţia şi simplifici procedurile birocratice acolo unde există (şi există peste tot!) astfel încât oportunităţile de corupţie (şi de rente economice) să scadă; întăreşti instituţiile de control a cheltuielilor bugetare, precum Curtea Conturi, că de aia există si de combatere a fraudei; în sfârşit, transparentizezi sistemul de achiziţii publice şi procedurile de privatizare, prin introducerea de licitaţii deschise (inclusiv internaţional), listari si vanzari de participatii la companii de stat pe burse interne si internationale s.a.m.d.
Cat priveste a doua chestiune, riscul delocalizarii producţiei exista oriunde in lume si adesea are ratiuni economice irefutabile, pe care nu le poti „combate” cu decretul sau cu ordonanta de urgenta. De fapt, adesea asta e procesul prin care tarile subdezvoltate se dezvolta. Tot asa cum o firma vine in urma unor calcule economice sa investeasca in Romania asa si poate pleca. In plus, o companie proprietara care muta productia dintr-o fabrica in alta, chiar daca peste granita, nu inseamna decat exercitarea libertatii de miscare a capitalului etc – nu e nimic „conspirativ”, ciudat, la mijloc. Un individ sau o firma vine undeva numai daca si poate sa plece – nu sunt „sclavi” sau „serbi”.
Diminuarea fenomenului relocarilor, acolo unde ratiunile economice nu sunt irefutabile, se face prin crearea unui mediu economic atractiv, competitiv, eficient, din punct de vedere birocratic, fiscal, institutional, etc, prin imbunatatirea infrastructurii in cazul Romaniei si, eventual, prin politici de crestere a capitalului uman şi educaţional-ştiinţific-tehnologic local – nu prin favoritisme si alte avantaje (o subvenţie, un credit subvenţionat, o deducţie fiscală, o reglementare care închide piaţa unor competitori etc) oferite pe spranceana care de regula produc numai castiguri pasagere (şi pierderi nevăzute în altă parte), cum s-a facut intr-o anumita masura si la Dacia Renault. Deci guvernul poate avea un rol, insa nu direct, prin protectionism sau incercand sa faca politica industriala, adica sa aleaga el firme „bune” sau strategice si firme „rele” sau mai putin strategice, ci prin asigurarea unui cadru macroeconomic stabil, predictibil si a unui mediu institutional corect si eficient. În Romania, relocarile industriale nu au de regula drept cauză costuri prea mari de producţie cu forţa de muncă acolo unde procesul de producţie este intensiv cu munca, căci salariile nu sunt departe de nivelul Chinei în multe locuri, ci sunt generate de corupţie, de birocraţie sufocantă, impredictibilitate legislativa sau macroeconomica (fiscalitate, inflatie etc) si, in unele locuri, de absenta unor elemente de infrastructură, cum ar fi autostrazi, care pot face ca investiile sa fie sub nivelul la care puteau fi.
Nu stiu in ce măsură societăţile în cauză sunt strategice, insa in mod sigur cei care cumpara Cuprumin sau Oltchim, nu pleaca nici cu mina, nici cu combinatul acasa, sunt in continuare suspusi dreptului si reglementarilor romanesti, iar in cazul minei, licenta de exploatare trebuie reinnoita periodic de guvernul Romaniei (în sfârşit, zăcământul de cupru şi orice resursă din subsol este în România prin Constituţie proprietate de stat, adica sunt nationalizate, si statul primeste cota parte din profit prin redevente!). Companiile astea sunt in momentul de fata o gaura in bugetul public si o vaca de muls de tot felul de interpusi politici, o sursă de corupţie – ele nu produc castiguri, ci pierderi, directe si indirecte, inclusiv degradarea mediului tinand cont de tehnologiile invechite cu care opereaza. Privatizarea lor e o sansa de a le face sa aduca castiguri, si la buget, si la angajati si oameni obisnuiti care pot avea locuri de munca acolo sau agenti economici care contracteaza servicii cu aceste firme.
Dilema cu vanzarea este precum cea a taranului care afla ca gaina naste pui vii….”pai, si omleta mea?”
Desigur ca orice individ gospodar nu va incerca sa isi vanda gainile ouatoare si va cauta sa vinda oua, nu isi vinde gradina de legume si va vinde legume, asa precum orice individ inteligent nu vinde minereurile de cupru si va cauta sa vanda produse finite precum cabluri electrice, motoare transformatoare, etc.
In fond, singura problematica este abordarea.