Haideţi să ne închipuim că nu discutăm despre dreptul la căsătorie al persoanelor homosexuale şi că nu suntem în 2013, când practic, cu excepţia Italiei şi a Greciei, dreptul acesta e recunoscut în toată Europa Occidentală, de Nord şi de Sud, fie în forma căsătoriei propriu-zise, fie în forma parteneriatelor civile recunoscute legal.
Haideţi să ne închipuim că vorbim despre dreptul de vot al femeilor şi că suntem în 1923, când practic în Europa Occidentală şi de Nord dreptul ăsta era deja recunoscut. La noi, dreptul de vot al femeilor a fost recunoscut în sens real abia în 1990 (când dreptul de vot a putut fi exercitat efectiv, fiindcă aveai între ce să alegi).
Haideţi să presupunem că vorbim despre dreptul de vot egal (ca opus votului cenzitar) şi că suntem în 1866, când dreptul ăsta era practic recunoscut cam peste tot în Europa (fie ca atare, fie mascat în vot cenzitar, dar cu cerinţe de cens atât de scăzute încât practic erau îndeplinite de oricine). La noi, dreptul de vot egal a fost recunoscut (doar bărbaţilor) abia în 1923.
Haideţi să presupunem că vorbim despre obligaţia statului de a respecta în mod egal drepturile tuturor cetăţenilor săi, indiferent de rasă, de etnie sau de convingere religioasă – şi de obligaţia statului de a nu refuza dreptul la cetăţenie din motive etnice sau religioase – şi că suntem tot în 1866, când obligaţiile astea erau de la sine înţelese în toată Europa. La noi, statul şi-a asumat obligaţia asta abia în 1923, dar a renunţat repede la ea şi şi-a reasumat-o abia după 1945. La nivel social (al mentalităţilor) însă, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor nu este nici astăzi recunoscută. Iar dreptul de a obţine cetăţenia romana indiferent de rasă, de etnie, de convingeri religioase etc. continuă să rămână un moft. Întrebaţi-i pe toţi africanii care trăiesc în România şi care au încercat să obţină cetăţenia romana câţi dintre ei au reuşit. Revenind la egalitatea în drepturi, întrebaţi-i pe romi dacă drepturile lor în calitate de cetăţeni romani le sunt respectate.
Haideţi să presupunem că vorbim despre dezincriminarea homosexualităţii şi că suntem în anii ’70, când homosexualitatea nu mai era considerată un delict nicăieri în Europa. În România, homosexualitatea a fost decriminalizată abia în 1996.
Haideţi să presupunem că vorbim despre drepturile copilului şi că suntem în anii ’80, când în Europa occidentală şi de nord era deja implementat principiul interesului superior al copilului. Potrivit principiului ăstuia, orice formă de violenţă asupra copilului a fost interzisă şi pedepsită. Dacă un copil era văzut cu vânătăi, era alertata Protecţia Copilului şi părinţii puteau pierde copilul. Dacă părinţii erau separaţi sau divorţaţi şi părintele cu care locuia copilul nu respecta drepturile copilului în raport cu celălalt părinte, copilul îi era luat – şi aşa mai departe. La noi, principiul interesului superior al copilului a fost recunoscut formal abia din 2004. La nivelul practicilor instituţionale şi al mentalităţilor însă, principiul ăsta nu e respectat nici astăzi.
În fine, tema e nesfârşită: dreptul la protecţie împotriva violenţei în familie, drepturile persoanelor cu dizabilităţi, drepturile lingvistice – discuţia poate continua. Dacă privim din perspectiva asta dezbaterea actuală privind dreptul la căsătorie al persoanelor homosexuale, constatăm că statul roman nu a fost niciodată în istoria sa un stat interesat de drepturile cetăţenilor săi – şi că nu a fost dispus să recunoască diferite drepturi ale omului decât mult timp după ce acestea deveniseră o practică curentă în Occident (şi uneori nici măcar atunci).
România nu s-a aflat niciodată în avangarda promovării drepturilor omului. Cel mai adesea s-a aflat în ariergardă, iar uneori a rămas în tranşeele vechii mentalităţi mult timp după ce chiar şi conservatorii din Occident renunţaseră la poziţia lor iniţială.
Sorin Cucerai (preluat de pe Facebook cu acordul autorului).
Civitas Politics 
Pingback: Scurtă istorie a drepturilor în România | Săptămânalul „Vorba”, Orăștie
Hai sa ne inchipuim ca suntem in 1936, cand jumatate din tarile europene la vest de Romania renuntasera sa mai fie interesate de drepturile cetatenilor: Italia, Germania, Spania, Portugalia, Austria, Ungaria, Polonia – va spune ceva aceasta enumerare? Un accident de parcurs, desigur. Cu zeci de milioane de victime.
La acel accident românii s-au aliniat destul de repede, nu credeţi? N-au mai opus rezistenţă atunci când schimbarea era în detrimentul cetăţenilor.
Carol al II-lea a rezolvat problema in 1938 cand dupa 8 ani de tulburari a reusit sa isi impuna dictatura. O dictatura slaba si anemica ce a fost succedata rapid de alte dictaturi conjuncturale.
Cand e de acordat drepturi ne codim, cand e sa le luam o facem rapid sa nu se prinda lumea si pe urma dam vina pe „vremuri”.
Teza dumneavoastra mi s-a parut a fi ca in toata istoria noastra am fost in urma altora in privinta drepturilor cetatenilor. Nu m-ati convins ca evreii o duceau mai bine in Germania, chiar si in 1938. Fara suparare, dar numaratoarea anilor de decalaj reincepe dupa al doilea razboi mondial. Problema pe care o avem astazi se datoreaza in buna masura anilor de comunism, nu unei trasaturi istorice a poporului roman.
Am fost pentru ca a trebuit sa ne realiniem societatea de mai multe ori in istoria noastra in functie de cine erau cei mai puternici in zona. De mai multe ori am luat-o de la zero. Si de fiecare data cand se produc shimbari exista o rezistenta la acestea. De aceea am fost tot timpul in urma altora pentru ca tot schimband directia si pornind de la zero principala grija era sa prindem din urma modelul – exact ca acum cu vestul.
Nici nu urmaream sa va conving ca in ’38 evreii o duceau mai bine in Germania decat in Romania. Pe de alta parte nu mi se pare de urmarit comparatia cu Germania Nazista ca etalon al vestului acelei perioade. Doar ca atunci cand acel model negativ ni s-a parut a fi mai puternic societatea a cotit rapid sa-l adopte. Acum, dupa 23 de ani de libertate in care sustinem ca vrem sa fin europeni tot rezistam la a acorda drepturi cetatenilor.
Numararea anilor de decalaj incepe in 1821. Zonele rurale si cele urbane s-au dezvoltat total diferit incepand de atunci pana la 1919 cand cu marea impropietarire s-a ameliorat situatia taranilor. Insa diferenta de mentalitate a ramas. Zonele urbane adopta mult mai usor noile tendinte.
Problemele de astazi sunt din cauza lipsei de consecventa in urmarirea unui tel si nu numai din cauza comunismului. Si alte tari au avut regimuri comuniste dar si-au trasat teluri clare si s-au tinut de ele.
Nu suntem exceptionali, nici in bine, nici in rau. In toate privintele enumerate in articol aufost altii si mai lenti decat noi. Stiti cumva care universitati au acordat diplome femeilor mai devreme: cele romanesti sau cele britanice. Cine a acordat mult mai tarziu drept de vot femeilor? Elvetia. Surpriza?.
Povestea cu ritmul dintotdeauna mai lent e o manevra de a exonera partial comunismul pentru stagnarea si regresul pe care le-a indus. Iar in plan filosofic e o ariergarda a materialismului istoric. Marx si Engels ar fi multumiti sa stie ca propagam de bunavoie teoria inapoierii si a incapacitatii de evolutie a romanilor (care ar fi trebuit luati sub tutela de altii, mai progresisti)
@Dan Ghenea:
In Romania, bazele educatiei superioare (laice) se pun in jurul anilor 1860. Este evident ca intregul sistem de cutume universitar nu avea in Romania aceeasi inertie ca in Marea Britanie tocmai datorita unei existente de data recenta. La fel si sistemul politic cu drept de vot era o noutate in societatea romaneasca fata de Elvetia, deci reticentele la schimbare erau mai mici. La momentul respectiv puteau fi privite chiar ca ajustari. Asa ca nu se justifica ideea ca poporul roman ar fi superior poporului englez sau celui elvetian.
Cat despre a blama comunismul pentru orice nenorocire, nimic nou aici, fondatorii Romaniei moderne obisnuiau sa arunce pisica in curtea fanariotilor facandu-i vinovati de toate nenorocirile care s-au abatut asupra romanilor. O caracteristica a unui sistem a fost exagerata pentru a fi tapul ispasitor in orice conjunctura. Da, comunismul a facut rau, a distrus cultura si a traumatizat poporul, insa nu este singurul vinovat ca romanii ezita sa „puna piciorul in prag”.
Cat despre faptul ca romanii sunt un popor inapoiat care are nevoie de tutelaj, nu am afirmat asa ceva. Am zis ca societatea s-a reorientat dupa cine era mai puternic in zona pentru a putea supravietui ca entitate politica. Iar schimbarile acestea, relativ dese, au facut imposibila coagularea unui sistem autohton deoarece nu era timp sa se cimenteze niste cutume. Daca am fi avut norocul de a fi situati pe o insula sau pe un varf de munte (protejati, adica), atunci am fi avut mai multe sanse sa cream un sistem politic propriu si un sistem de drepturi propriu.
Pingback: Scurtă istorie a drepturilor în România | Ziarul Vorba