Resetarea relațiilor româno-ruse se amână Răspunde

Vladimir Putin și Traian Băsescu la Summit-ul BSEC de la Istanbul, 2007, Reuters.

Octavian Manea a analizat pentru Revista 22 obstacolele care stau în fața relansării relațiilor româno-ruse.

Într-un interviu acordat canalului B1Tv la sfarsitul saptămânii trecute, Oleg Malginov, Ambasadorul Rusiei la București explică motivele pentru care între cele două state există o relație mai degrabă „răcoroasă”:

Poporul român și autoritățile din România au făcut alegerea în favoarea drumului integrării europene și euroatlantice, mișcare ce a presupus anumite eforturi interne pentru a parcurge acest drum destul de complicat, precum și câteva sacrificii de ordin intern, dar și crearea și implementarea unor legi noi care au devenit norme. În cadrul acestui proces, România s-a sprijinit in mare parte de țările occidentale, de SUA și a rămas în afara prioritătilor politicii externe ale Federației Ruse.

Se reproșează implicit sursa clivajului. România este de vina pentru că a preferat modernitatea Occidentului, Rusiei. În cele din urmă pare să ne despartă un set de opțiuni strategice fundamental diferite. Noi am preferat opțiunile lui Havel („ideea care a stat la baza nașterii NATO este aceea că libertatea și democrația trebuie apărate. NATO este o organizație în slujba cetățenilor, nicidecum a generalilor”) și ale lui Michnik („apartenenţa la NATO pentru mine este un fel de ancoră şi garanţie a democraţiei din ţara mea”).

Și totuși, să constituie aceasta alegere fondatoare, un obstacol de netrecut? 

De obicei, atunci când ni se recomandă un model de bune practici, o paradigmă a resetării, ni se arată spre Polonia. Altfel un succes omologat la Paris și Berlin. Este o țară respectată, cu greutate regională și care nu mai este suspectată de o atitudine conflictuală gratuită față de gigantul de la Est.

Ambasadorul Federației Ruse la București Oleg Malgin și premierul Victor Ponta.

Destindere cu dinți

Însă, la o privire mai atentă pașii făcuți de polonezi sunt mult mai „asertivi” decât cei făcuți până astăzi de România. Pe parcursul ultimilor ani, mai ales după 2009 odată cu venirea lui Obama, când Washington-ul a dat semnalul transformarii relației cu Moscova, și Varșovia a dat tonul propriei sale resetări. Dar una foarte aparte, o resetare cu dinti. A propus deopotrivă un traseu al dialogului, al medierii, al destinderii și al reconcilierii diplomatice, dar a căutat, în același timp, să obtină reasigurări suplimentare tangibile de la statele europene relevante.

Așa se face că NATO a dezvoltat pentru prima dată planuri de apărare teritoriala pentru Polonia și statele baltice. Iar SUA a decis desfașurarea pe teritoriul polonez a unei baterii de rachete Patriot și a unei escadrile de F-16. Toata aceasta coregrafie poloneză simbolizeaza o incercare de destindere a relației diplomatice cu Rusia, căutând în același timp să investeasca in polițe de asigurare suplimentare. „Nu se ştie niciodata când vremea geopolitică se poate înrăutăţi. În cele din urmă, ne putem trezi nu în faţa unui început proaspăt şi autentic, ci a unei primăveri false”, spun observatorii resetării.

S-ar putea crede că prin toate aceste gesturi simbolice, Polonia ar fi motivată să se simta mai în siguranță si mai la adăpost. Neliniștea sa însă persistă. Mai ales în legătura cu tonusul și vitalitatea unei Alianțe care pare sa fi devenit un organism oarecum atrofiat în special din perspectiva instinctelor sale de apărare teritorială. O arată discursurile susținute de ministrul de externe al Poloniei cu câteva săptămâni în urma, înaintea summitului NATO de la Chicago. Din perspectiva Varșoviei, „principala sarcină a NATO este să asigure capaciăți defensive aliate la un nivel care garantează o securitate egală tuturor statelor membre”.

Persistă încă ideea că între Vechea și Noua Europa există un dezechilibru de securitate care plasează periferia estică într-o poziție de slăbiciune și o face vulnerabilă. De aici propunerea de a organiza ample exerciții militare terestre multinaționale, ceea ar conferi credibilitate Articolului 5, făcând totodată „o dovadă tangibilă a solidarității Alianței”. Credibilitatea Articolului 5 rămâne  o preocupare constantă în discursul polonez. Se observă aici influența intelectuală a lui Ron Asmus care observa in 2010 ca în esenta nelinistile poloneze relevă o problemă de solidaritate la nivelul Vestului:

Dimpotrivă, cu cât crezi mai mult în Vest şi în solidaritatea occidentală, cu atât mai puţin ai nevoie de infrastructură. Dacă nu crezi în Vest, atunci ai nevoie de semnale clare că forţele sale sunt pregătite să vină în apărarea ta. În ultimă instanţă, ingredientele cheie care asigură credibilitatea articolului 5 sunt voinţa politică şi solidaritatea.

Este exact ceea ce a transmis Polonia la summitul NATO de la Chicago.

Problema scutului

Desigur, reprezentanții Moscovei nu pierd nicio o ocazie de a aduce reproșuri asupra scutului antirachetă și, cunoscând tabuurile Aliantei, de a propune soluții nerezonabile (precum „apărarea sectorială”). Întrebat dacă plasarea scutului antibalistic este o piedică în calea încălzirii relațiilor bilaterale, Ambasadorul Rusiei la București a spus ca „in mare parte, da”. În cele din urmă, Rusia are o problema de principiu cu prezenta americana, oricât de firavă ar fi, în Europa Centrala și de Est. De fapt, Moscova ințelege foarte bine ca preocuparea de fond a elitelor est-europene ține mai puțin de amenințarea balistică iraniană. Însă spre deosebire de România, Polonia nu se sfiește să o afirme direct. Într-un timp în care, Statele Unite iși reorientează azimutul euroatlantic spre Pacific, pentru central și est europeni miza devine ancorarea fermă a prezentei americane în regiune. Si ce alt vehicul mai oportun decat scutul antirachetă există? Sikorski o afirma cu subiect si predicat:

Cu siguranța că nu suntem bucurosi să vedem retragerea americană. Ne forțeaza să căutam alte căi prin care să ne asigurăm că legăturile dintre interesele de securitate ale SUA și ale Europei nu sunt separate. (…) Pentru noi proiectul scutului american are o semnificație cheie în menținerea prezenței americane în Europa”.

România nu mai are discursul anului 2005 privind internaționalizarea Mării Negre, nu a cerut public NATO planuri de apărare teritorială și nu pune la îndoiala credibilitatea Articolului 5. Cel puțin nu la scenă deschisă. România de acum nu face valuri, nu deranjeaz, menținându-și în general un „low profile”. Pe de alta parte, Polonia spune lucrurilor pe nume. Oare soluția reîncalzirii relațiilor bilaterale nu cumva se afla în terenul Moscovei constând în resetarea prejudecaților sale fața de București? În cele din urmă reproșurile care ni se aduc țin de opțiunea noastră occidentală și de găzduirea scutului.  Așa cum pare să fi fost formulat, prețul „reîncălzirii” este inacceptabil.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s