Se poate trăi cu un Iran nuclear? Răspunde

Mahmud Ahmedinejad în vizită la o facilitate nucleară iraniană

Publicăm, cu permisiunea autorului, o analiză de Octavian Manea pe tema programului nuclear Iranian apărută în Revista 22.

Parafrazându-l pe Robert McNamara, în „apele“ tulburi ale Orientului Mijlociu, între Israel şi Teheran, este în derulare un subtil „exerciţiu de comunicare“.

Chiar se pregăteşte Israelul să atace preventiv Iranul? Un editorial apărut în presa israeliană la sfârşitul lunii trecute sub semnătura lui Nahum Barnea a panicat întreaga planetă. Acesta vorbea de o veritabilă schismă între şefii serviciilor secrete israeliene, care se opuneau lobbyului făcut de premierul Netanyahu şi ministrul Apărării, Ehud Barak, în favoarea unor lovituri preventive asupra Iranului.

Nu mai puţin liniştitoare era caricatura pe care editorialul o făcea viziunii despre lume a lui Netanyahu. Pentru el „Ahmadinejad este Hitler“, fiind convins că, dacă nu e oprit la timp, „va exista un alt Holocaust“. Totodată, apropiaţi ai lui Netanyahu spun că pentru acesta Iranul este o obsesie: „toată viaţa şi-a dorit să fie Churchill, iar Iranul îi oferă această oportunitate“.

Se poate, însă, ca totul să facă parte dintr-o foarte atentă campanie de conştientizare a gradului ameninţării iraniene. Scopul? Să faci mult zgomot, arătând disponibilitatea unor gesturi extreme pentru a forţa comunitatea internaţională să apese la maximum pedala sancţiunilor. Între timp, armata israeliană a fost scoasă la încălzire: exerciţii ale aviaţiei militare, teste cu rachete balistice într-o coregrafie amplu mediatizată. O atmosferă condimentată contextual cu declaraţii alarmante: „dacă cineva vine să te omoare, te ridici şi îl ucizi înainte“, spunea premierul în faţa Knessetului despre unul dintre principiile politicii de securitate a Israelului. Mai mult, Obama şi Sarkozy au preluat imediat pasa israeliană, pledând pentru o consolidare a corsetului din jurul programului nuclear iranian. Toate aceste gesturi vin în avanpremiera unui raport al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) aşteptat să dezvăluie, în următoarele zile, detalii „explozive“ despre progresul programului nuclear al Teheranului.

Şi totuşi, în subtext, marea întrebare devine: se poate trăi cu un Iran nuclear? Şi cum se va comporta acesta în regiune? Este foarte puţin probabil ca, după ştergerea de pe faţa pământului a regimurilor conduse până nu demult de Saddam Hussein şi Muammar Gaddafi, Teheranul să mai renunţe la planurile de înarmare nucleară, pe care le consideră garanţia ultimă a supravieţuirii sale. Lecţia învăţată în 2003, în Irak, şi probată din nou anul acesta, în Libia, este că, dacă cele două regimuri ar fi avut arme nucleare, invazia americană şi atacul NATO nu ar fi avut niciodată loc. Totodată, ambele regimuri au cochetat în istoria lor cu dezvoltarea de arme de distrugere în masă, renunţând la ele chiar la presiunea comunităţii internaţionale. Decizia s-a dovedit de fiecare dată fatală.

Pentru mulţi dintre experţii occidentali, mai ales cei care resping perspectiva lansării unor lovituri preventive, coabitarea cu un Iran nuclear nu este imposibilă. Experienţa Războiului Rece (în special perspectiva „distrugerii reciproce“) a făcut posibilă coexistenţa cu regimurile revoluţionare din Uniunea Sovietică şi China.

Atât timp cât Eisenhower a înţeles de la Stalin şi Mao – şi, să nu uităm, aceştia erau psihopaţi de prima mână – că cealaltă parte nu vrea să se sinucidă, distrugerea mutuală asigurată funcţionează. Personal, Stalin şi Mao nu vroiau să moară. Iar secretul Iranului este că ayatolahul Khamenei este un naţionalist persan. De multe ori în discursurile şi învăţăturile sale acesta vorbeşte cu mândrie despre cultura persană. Nu cred că este un tip care îşi doreşte să fie responsabil de extincţia civilizaţiei persane. Şi exact asta s-ar întâmpla. Gândiţi-vă la arsenalul uriaş de care dispune Israelul. Atât timp cât armele nucleare se află sub control, iar liderul religios este cel care conduce, un sistem bazat pe descurajarea nucleară ar putea funcţiona. Este o relaţie care poate fi gestionată. (John Hulsman)

Nici chiar Khomeini, în ciuda retoricii care celebra martiriul, nu a fost predispus unui comportament de tip kamikaze al statului iranian. Când a înţeles că existenţa statului şi, în consecinţă, viitorul revoluţiei sunt puse sub semnul întrebării, Khomeini s-a dovedit un strateg calculat şi raţional, sensibil la securizarea intereselor pe termen lung ale Republicii Islamice.

Într-un fel, comportamentul Coreei de Nord ne-ar putea ajuta să intuim un eventual Iran nuclear. De la sfârşitul Războiului Rece, Phenianul a legat dezvoltarea armelor nucleare de o filosofie a descurajării oricărei agresiuni externe care ar fi putut pune sub semnul întrebării însăşi existenţa regimului comunist. Toate aceste date par să contureze profilul unui actor raţional, prudent, dedicat conservării statu-quo-ului intern. Pentru Phenian, rolul armelor nucleare este mai degrabă unul defensiv, un instrument de PR, decât un instrument ofensiv de purtare a războiului. Este şi convingerea intimă a laureatului Premiului Nobel pentru Pace Barack Obama:

Cred că Iranul este precum Coreea de Nord. Percepe armele nucleare în termeni defensivi, ca o modalitate de a preveni schimbarea regimului.

De cealaltă parte se află cei care contestă faptul că sistemul descurajării din timpul Războiului Rece va funcţiona în Orientul Mijlociu, o lume prin excelenţă religioasă aflată dincolo de morala, familiară şi predictibilă, a raţiunii de stat. O bombă iraniană ar pica exact în mijlocul clivajului oriental fundamental: şiiţi vs. suniţi. Ar fi începutul unei regiuni polinucleare. O bombă şiită ar provoca cu necesitate o bombă sunită (mai ales în Arabia Saudită şi Egipt), paralel cu o cursă a înarmărilor, maximizând potenţialul pentru calcule eronate. „Iranul seamănă cu un luptător de sumo, constant preocupat în a-şi îmbrânci adversarul, exercitând presiuni în puncte diferite (Hamas, Hezbollah), fiind întotdeauna în căutarea loviturii care să îl dezechilibreze“, crede expertul israelian Ron Tira. Bomba nucleară i-ar spori încrederea de sine, determinându-l la un comportament predispus să meargă până pe marginea prăpastiei. Şi poate chiar să încerce un pic de „bungee jumping“ geopolitic. De ce nu? Ar fi protejat de arma supremă.

Semnale strategice

Nu este nici prima şi nici ultima dată când prin Orientul Mijlociu bântuie spectrul războiului preventiv. Publicarea, anul trecut, a stenogramelor diferitelor ambasade americane a expus temerile care locuiesc mentalul colectiv al elitelor din regiune. Pentru mulţi, un Iran dotat cu arma nucleară devine o problemă de viaţă şi de moarte. O teamă „existenţială“ împinge Bahrainul, EAU, Arabia Saudită într-o alianţă informală cu Israelul şi SUA. Nu o dată lideri influenţi din regiune au îndemnat SUA să atace Iranul. „Să tăiem capul şarpelui“, ar fi spus regele Abdullah al Arabiei Saudite, în aprilie 2008. Şi regele Bahrainului a cerut Washingtonului, în noiembrie 2009, să acţioneze decisiv în sensul stopării programului nuclear iranian, folosind toate mijloacele necesare:

Programul trebuie oprit. Pericolul de a-l lăsa să continue este mai mare decât pericolul stopării lui.

Elitele din regiune par chiar să fie împăcate cu necesitatea unui război preventiv. Şeicul Mohammed bin Zayed al EAU pleda, în aprilie 2006, să se acţioneze „mai degrabă mai devreme decât mai târziu“: „Cred că acest personaj ne va duce la război… Este doar o problemă de timp. Personal, nu pot să risc cu Ahmadinejad. Este tânăr şi agresiv“. O bombă iraniană ar afecta profund „layout“-ul geopolitic al regiunii: în acel moment, „Hamastanul“ din Gaza şi „Hezbollahstanul“ din Liban ar avea în spatele lor un patron nuclear.

Pe de altă parte, nu ar fi exclus ca Tel Avivul să transmită acum semnale simbolice în favoarea uneia dintre taberele de la Teheran. Se pare că, de câteva luni, între Khamenei şi Ahmadinejad se desfăşoară o luptă pentru supremaţie politică. Ahmadinejad ar dori inversarea balanţei de putere în favoarea structurilor „seculare“, preluând atribuţiile teocraţiei. Ar fi sfârşitul supremaţiei liderului religios. O perspectivă altfel în ton cu „ambiţiile bonapartiste ale Gărzii Revoluţionare“. Şi totuşi, ce ar însemna o victorie marca Ahmadinejad? Un stat extrem, care ar pune în pericol pacea regională: „naţionalist, fundamentalist, populist şi dominat de un militarism asemănător Japoniei anilor ‘30“, crede profesorul Vali Nasr.

Noi sancţiuni?

AIEA va prezenta un nou raport privind programul nuclear iranian. Se estimează că armata iraniană a proiectat deja un model de focos nuclear. Ulterior, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania vor încerca impunerea de sancţiuni suplimentare asupra Teheranului, precum suspendarea oricăror tranzacţii cu banca centrală iraniană, suspendarea vânzărilor de petrol şi chiar sancţionarea companiilor aeriene şi a navelor iraniene.

Domino nuclear?

Se spune că o cursă a înarmărilor nucleare în Orient, ca replică la un Iran nuclear, poate fi preîntâmpinată prin extinderea umbrelei nucleare americane deasupra statelor sunite. Hillary Clinton a sugerat ceva asemănător în 2009. Dar vor avea statele sunite încredere în garanţiile americane? Parisul a avut încredere doar în propriile capacităţi nucleare. De Gaulle chiar i-a întrebat pe americani:

Aţi da Washingtonul în schimbul Parisului?

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s