Liberalii Burke, Constant şi Tocqueville Răspunde

Complexitatea şi bogaţia unei opere este, cel mai adesea, o bună măsură a valorii şi perenităţii acesteia. În cazul operei lui Edmund Burke, a lui Benjamin Constant şi a lui Alexis de Tocqueville, această observaţie nu are nevoie de precizări suplimentare. Totuşi, atunci când sunt aduşi în discuţie aceşti trei mari gânditori politici, care au trăit şi scris în epoci diferite, persistă o profundă ambiguitate, ba chiar o confuzie,  cu privire la mesajul lor filozofic fundamental, o confuzie care a luat amploare în a doua jumătate a veacului XX. Aşadar, sunt aceşti filozofi politici reprezentaţi ai liberalismului sau ilustrează gândirea conservatoare şi conservatorismul?

Ambiguitatea în ceea ce priveşte mesajul central al filozofiei lor politice derivă din procesul  istoric prin care, atât ideile lui Burke, Constant sau Tocqueville, cât şi evenimentele capitale care le- au subdeterminat opera şi gândirea, sunt în permanenţă interpretate şi reinterpretate pentru a oferi noi răspunsuri sau puncte de sprijin pentru înţelegerea şi evaluarea  unor noi evenimente, a unor noi idei, a unor noi fenomene social-politice. Acest lucru poate fi observat cel mai limpede la autorii conservatori anglo-saxoni din a doua jumătate a secolului XX, care au făcut din cei trei gânditori europeni – şi mai ales din Edmund Burke – nişte precursori ai conservatorismului american şi britanic formulat în această perioadă. Cu toate acestea, o scurtă privire asupra ideilor şi biografiei celor trei este suficientă pentru a elucida confuzia ideologică astfel creată şi pentru a demonstra – fără a diminua câtuşi de puţin originalitatea şi nuanţele caracteristice gândirii fiecăruia – că atât Burke, cât şi Constant sau Tocqueville au fost, s-au considerat ca atare şi sunt unii dintre cei mai mari filozofi politici liberali.

Edmund Burke, deşi a fost transformat de Russel Kirk în părintele conservatorismului american, a fost în epocă un membru al partidei Whig şi nu al Tory, gruparea politică a conservatorilor. În această calitate, s-a implicat în disputa constituţională privind prerogativele monarhului, susţinând limitarea puterii regale; a avut un rol decisiv în eliminarea unor legi care restrângeau libertatea comerţului cu grâne, una dintre cauzele principale pentru care vor lupta liberalii manchesterieni de mai târziu; a criticat abuzurile East India Company (un monopol mercantilist) faţă de populaţia de pe subcontinentul indian; în sfârşit, fiind el însuşi pe jumătate irlandez, a susţinut emanciparea catolicilor, s-a împotrivit pedepsei capitale şi a criticat utilizarea curentă a toturii în cadrul pedepselor aplicate în epocă.

Dar aproprierea lui Burke de către conservatori se face în temeiul opoziţiei sale faţă de Revoluţia franceză, uitându-se că începutul Revoluţiei a fost primit cu încântare şi entuziasm de politicianul englez, care vedea evenimentul ca pe o bătălie în favoarea libertăţii.  Numai odată cu excesele iacobine cvasi-totalitare ale revoluţionarilor francezi Burke devine un critic al mentalităţii autoritare, sângeroase şi „constructiviste” – cum va spune mai târziu Friedrich A. Hayek, discipolul său spiritual din secolul XX – care a a cracterizat faza convenţională a Revoluţiei.  Că Burke nu a fost, în plan politic, un conservator – fie şi în cel mai restrictiv sens al acestui termen – stă dovadă sprijinul său pentru Revoluţia americană şi pentru doleanţele revoluţionarilor americani : taxele prea ridicate percepute de Coroană în colonii.

Ca şi Burke, Benjamin Constant este un critic virulent al exceselor Revoluţiei, dar şi un apărător al ideilor liberale afirmate în prima etapă a acestui eveniment fundamental al istoriei europene şi mondiale. Constant – un cartofor şi un libertin – este cel care îmbogăţeşte gândirea liberală în lumina acestor evenimente teoretizând două mari pericole, de importanţă egală,  la adresa libertăţii individuale : despotismul monarhic sau autoritarismul unui grup restrâns cât şi despotismul maselor sau al democratiei absolute şi nelimitate. În aceasta constă valoarea şi perenitatea distincţiei făcute de Constant între libertatea anticilor şi a modernilor.

Ca personaj politic, Constant a întreţinut relaţii inconstante cu oamenii şi grupările politice ale timpului, dar niciodată cu ideile liberale. A fost un critic virulent al lui Napoleon, după care a încercat o reconciliere cu acesta în schimbul adoptării unei constituţii care ar fi limitat drastic – după o interpretare originală a experienţei britanice care l-a inspirat şi pe Montesquieu cu aproape un secol mai devreme – puterea împăratului; a încercat o apropiere faţă de Ludovic al XVIII-lea, după ce acesta a anunţat adoptarea Cartei, dar a fost epurat de conservatori din guvern imediat după Restauraţie; în sfârşit, va susţine „Revoluţia din iulie” în 1830 şi pe „regele-cetăţean” Louis-Phillippe d’Orléans împotriva vechii dinastii a Bourbonilor.

Alexis de Tocqueville este cel care, în multe privinţe, preia ştafeta de la Constant în contextul francez. Este membru al partidului liberal, susţine ca deputat abolirea sclaviei şi reformarea administrării coloniale, este un participant activ la Revoluţia de la 1848, un critic al mişcăriii socialiste şi ministru de externe în guvernul provizoriu instalat în februarie; în sfârşit, când Ludovic Bonaparte va lua puterea prin lovitură de stat, eveniment care încheie aventura liberală franceză de la 1848, Tocqueville se va număra printre opozanţi, va fi arestat, încarcerat şi scos din viaţa publică.

Tocqueville a fost un aristocrat dintr-o familie veche, dar a susţinut întotdeauna poziţii liberale. Ca şi Constant, el întelege că Revoluţia din 1789 a reprezentat un amestec de idei bune şi de idei rele, dar că procesul declanşat cu această ocazie este inevitabil.  Vechiul Regim, centralist şi absolutist, a fost din nefericire înlocuit cu un regim caracterizat prin aceleaşi neajunsuri, cu singura excepţie că suveranitatea nu mai era monarhică şi divină, ci proclamată în numele poporului. Aşa cum îi demonstrează şi călătoria sa în Statele Unite, democraţia nelimitată, ca orice fel de putere politică nelimitată, nu este nepărat de preferat puterii nelimitate a unui singur om. Chestiunea de fond nu este cine deţine puterea, ci cât de mare este această putere şi cât de mult poate ea afecta libertatea indivizilor.

Tocqueville, Constant şi Burke, ca orice alţi mari gânditori, nu pot fi reduşi la o singură trăsătură de penel. Ei au încercat să înţeleagă evenimentele epocii lor, la care au participat din plin, reflectând în acelaşi timp asupra idealurilor umane universale. Cu siguranţă nu împărtăşeau aceleaşi idei asupra tuturor lucrurilor. Cu atât mai puţin aceleaşi gusturi, capricii sau moravuri. Libertinul Constant, de pildă, nu ar fi fost probabil invitatul preferat al lui Tocqueville la masă, şi invers. Dar în ce priveşte filozofia politică, este greu de ignorat convergenţa gândirii lor şi mesajul eminamente liberal al acestora, în sensul de baza, clasic, al acestui termen.

Bogdan C. Enache

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s