Întoarcerea Regelui sau mitul monarhiei 12

Schimbarea regimului politic republican cu monarhia constituțională este una din ideile din ce în ce mai des vehiculate în spațiul public românesc (a se citi blogosferă).[i] Proponenții acestei schimbări de regim politic sunt fie apropiați ai casei regale, fie idealiști, persoane dezamăgite de calitatea vieții politice și de performanțele actualului regim politic[ii]. Printre cei cu simpatii monarhice se numără chiar și un candidat la alegerile prezidențiale din 2014, președintele PNL Crin Antonescu. Monarhia constituțională este preferată chiar și de Dinu Patriciu, care o consideră viitorul politic al României. În fine remarcile recente ale președintelui Traian Băsescu cu privire la presupusul act de trădare comis de fostul monarh Mihai I, prin abdicarea sa forțată în 1947, au repus în discuție rolul monarhiei în istoria națională.

Mitul monarhic constă în credința că înlocuirea regimului republican cu o monarhie ereditară constituțională ar reprezenta un paleativ pentru actualele probleme politice. Monarhia constituțională ar fi remediul perfect pentru conflictele politice, lupta pentru putere, dezechilibrele instiuționale și ar crea un sentiment al unității naționale. Monarhul ar fi liderul politic ideal al națiunii, un veritabil deus ex machina care prin influența sa morală ar pune capăt „scandalului politic”.

Nu este prima dată când am abordat subiectul mitului monarhic, dar recent am citit o postare de pe blogul Principelui Radu Duda care m-a convins să reiau subiectul în detaliu. Articolul respectiv preia un document programatic, redactat de Vlad Badea și Filip Lucian-Iorga, intitulat Un manifest pentru normalitate democratică și instituțională în România. Această pledoarie pentru o monarhie constituțională reprezintă cea mai bine structurată iterație a argumentelor pro-monarhiste realizată în România până în momentul de față. Din păcate însă acest text nu face decât să închidă dezbaterea privind utilitatea/inutilitatea monarhiei în României, reificând acest tip de formă de guvernământ și oferind o viziune istorică și politică inexactă a rolului monarhiei în istoria statului român modern.

La baza mitului monarhic românesc stă imaginea suveranului ca arbitru onest între forțele politice. Din păcate acest lucru este cât se poate de fals, iar autorii manifestului monarhist sunt selectivi în ceea ce privește istoria modernă a României. Rolul constituțional al monarhului reglementat de Constituțiile din 1866 și 1923 nu era acela de arbitru – regii României dețineau o putere politică reală, pe care o exercitau prin selectarea primului-ministru, selecție confirmată pe urmă la urne – prima sarcină a guvernului nou format fiind organizare de alegeri care să-i asigure majoritatea necesară guvernării. Într-o monarhie constituțională clasică (de tip Windsor) monarhul acceptă majoritatea formată în urma alegerilor generale, numirea premierului fiind un simplu act de recunoașterea a unei realități politice și a voinței națiunii.

Rolul regilor români nu s-a rezumat doar la recunoașterea unui rezultat a unui scrutin, ci la influențarea indirectă a alegerilore generale. O dată numit premierul și cabinetul stabilit, câștigarea alegerilor depindea de acțiunea eficientă a prefecților loiali noului guvern. Din punct de vedere istoric cu greu se poate argumenta coerent că regii României din perioada 1881-1947 s-au limitat la a arbitra scena politică românească.

Pentru a înțelege rolul activ al regilor români pe scena politica este indicat să facem un mic excurs în istoria modernă a României. Carol I, primul rege al României moderne, celui care îi datorăm independența, nu trebuie însă să trecem cu vederea faptul că a influențat în mod activ viața politică românească, jonglând între liberali și conservatori, pentru consolidarea tronului (prima datorie a oricărui monarh) și pentru modernizarea țării. Sub domnia sa, însă, dreptul de vot nu a putut fi extins foarte mult, fapt ce va lăsa România nepregătită în momentul intrării în era politicii de masă și a votului universal masculin, iar reforma agrară a trebuit să aștepte terminarea Primului Război Mondial pentru a putea fi realizată, România trecând prin 1907 printr-o revoltă țărănească de proporții (ultima de acest fel din Europa).

Ferdinand I Întregitorul s-a dovedit a fi un rege influențabil și partizan, liderul liberal Ion I. C. Brătianu fiind cel care dicta opțiunile politice ale celui care a fost primul suveran al României Mari.  Dintre toți monarhii români însă cel mai dezastruos s-a dovedit a fi Carol al II-lea. O persoană inteligentă, s-a dovedit a fi însă vanituos, desfrânat, laș[iii], corupt[iv], avar și răzbunător. Carol al II-lea a distrus sistemul de partide interbelic, a îngropat democrația liberală românească și a privit neputincios cum URSS, Ungaria, Bulgaria și Germania nazistă au impărțit România Mare. Proiectul său politic a constat într-un regim autoritar, primul de acest fel din istoria modernă a României, care s-a fundamentat pe cultul personalității și discriminare etnică.

Despre Mihai I se poate spune că în general alții au luat decizii pentru el. Prima sa domnie s-a încheiat în momentul reîntoarcerii în țară a tatălui său, Carol al II-lea. Vârsta fragedă la care preluat tronul pentru prima dată l-a împiedicat să exercite vreo putere reală, responsabilităție sale fiind preluate de o regență. A două domnie a lui Mihai I a fost marcată de asemenea de lipsa vreunei puteri reale de a afecta destinele politice ale României, bineînțeles cu excepția înlăturării de la putere a Mareșalului Ion Antonescu,  la 23 august 1944. Abdicarea sa în 1947, departe de a fi un act de trădare, a reprezentat mai mult recunoașterea faptului că nu mai avea cum să influențeze în vreun fel destinele politice ale României. Zarurile fuseseră aruncate, și nu de către Tron.

În fine nu pot părăsi ideea regelui arbitru al scenei politice fără o referință la prezent. Casa Regală de România, în ciuda unei imagini atent construite, pare apropiată din punct de vedere politic de opoziție și în relații proaste cu actualul guvern, și de asemenea în relații proaste cu actualul președinte.[v] Fără a ridica problema partizanatului, îmi permit să ma întreb cât de neutru ar putea fi un suveran al Casei Regale de România în contextul dat. Oare va putea juca rolul de honest broker între forțele politice și societate, imaginat de adepții monarhiei constituționale?

Diferența dintre omul de stat și politicianul de partid este o distincție artificială. A conferi calitatea de om de stat monarhului din simplu motiv că nu face parte din vreun partid politic denotă o viziune limitată asupra politicii. Noțiunea de om de stat nu o exclude pe cea de om de partid: Ion Brătianu, Ion I. C. Brătianu,  Ion Mihalache sau Iuliu Maniu au fost atât oameni de partid cât și oameni de stat. Henry John Temple Lord Palmerston, Benjamin Disraeli, Sir Robert Peel sau William Ewart Gladstone au fost oameni de stat, fără a fi monarhi ai Regatului Unit. În Franța republicană Adolphe Thiers, Leon Gambetta, Jean Jaurès, Georges Clemenceu sau Charles de Gaulle au fost concomitent oameni de partid, cât și oameni de stat. Peste Ocean, John Adams, John Quincy Adams, Abraham Lincoln, Teddy Roosevelt sau Dwight Eisenhower au putut gestiona în același timp partide politice mari și să fie și oameni de stat.

Revenirea la monarhie nu înseamnă înlăturarea favoritismului sau schimbarea cutumelor politice românești. Istoria modernă europeană e plină de favoriți regali care au influențat direct sau indirect politica de stat. Cutuma românească de a forma clici și coterii în jurul unui centru de putere pentru profit personal în dauna interesului public nu ar dispărea prin schimbarea regimului politic, ci mai mult ca sigur s-ar perpetua prin formarea în jurul tronului a unei camarile.

Reprezentarea și guvernarea pot merge mână în mână sau pot fi separate. Cel mai bun exemplu în acest sens sunt parlamentarii care pot servi drept miniștrii într-un cabinet (singura excepția de la această cutumă este întâlnită în Statele Unite). Atât timp însă cât regimul reprezentativ este fundamentat pe separația puterilor în stat, pe balanțe și contraponderi (checks and ballances) și pe alternativa la guvernare, prin exercitarea liberă a dreptului de vot la intervale regulate, cetățenii nu ar trebuie să fie îngrijorați în privința reprezentării opțiunilor lor de un președinte ales. Cât timp președintele  își exercită atribuțiile cu bună credință și în limitele constituției, reprezentarea opțiunilor politice a tuturor cetățenilor României nu ar trebui să ridice probleme. În plus parlamentul român poate să-l suspende pe președinte în cazul încălcării constituției.

În chestiunea specifică a raporturilor președinte-premier, conflictele din interiorul puterii executive trebuie reglementate printr-o revizuire a Constituției. Constituțiile din 1991 și 2003 nu clarifică raporturile dintre președinte și premier în cadrul puterii executive. Situațiile de conflict citate în manifestul  monarhist dintre președinte și premier pot fi prevenite și reglementate printr-o revizuire constituțională, care să pună capăt actualelor ambiguități. Existența unor balanțe și contraponderi ar fi cel puțin la fel de eficientă, dacă nu chiar mai eficientă, decât separarea reprezentării de actul guvernării.

Diplomația dinastică, unul din avantajele regimului monarhic citate de Vlad Bontea reprezintă un anacronism. Rolul relațiilor dinastice în diplomație a dispărut sub impactul Primului Război Mondial (practic un război între rude), a dispariției obiceiului căsătoriilor între familiile regale domnitoare din Europa (pericolul consangvinității, schimbarea cutumelor sociale privind căsătoria, nevoia de a da un caracter popular monarhiei), a profesionalizării diplomației,  precum și a asumării unui rol mult mai important în conducerea politicii externe de către lideri desemnați prin vot universal de națiune.

Eforturile Casei Regale pentru aderarea la NATO au fost binevenite, numai că ele nu au fost decisive pentru finalizarea cu succes a acestui proces. Decizia României de a construi un parteneriat strategic cu Statele Unite în 1997, urmată de sprijinirea politică și militară a campaniilor din Kosovo și Afganistan s-au dovedit a fi elementele decisive pentru aderarea României la NATO.

Într-adevăr în situații limită monarhia poate reprezenta un factor mobilizator al loialității cetățenilor și un simbol al națiunii, cel mai bun exemplu în acest sens fiind rolul jucat de monarhia britanică în timpul celui de-Al Doilea Război. Totuși existența unei monarhii constituționale nu garantează o distribuție echitabilă a venitului sau o dezvoltarea economică echilibrată și sustenabilă. Aceastea sunt rezultatele unor decizii politice asumate de politicieni responsabili în fața cetățenilor. Ideea monarhului părinte alt națiunii este tot un anacronism – societățile moderne nu au nevoie de un pater familias ereditar, ci de lideri ce pot fi trași la răspundere pentru faptele lor de către cetățeni.

Continuitatea instituțională nu este dată de prezența în fruntea statului a unui monarh ereditar. Construcția instituțională, rezistența la schimbare sau dimpotriva abilitatea de a se adapta schimbărilor de la nivelul societății, transparența, separarea puterilor în stat, cultura politică – toate aceste variabile contribuie la ceea ce se cheamă continuitate politică. Pe lângă continuitate este nevoie însă și de capacitate de ruptură – există momente în istoria unei societății în care sunt necesare schimbări radicale. Continuitatea instituțională nu este un argument puternic pentru revenirea la monarhie.

Profesionalizarea funcției de șef de stat, unul din argumentele tari ale manifestului monarhist nu rezistă unei analize atente. Politica și afacerile de stat nu necesită doar o solidă pregătire teoretică – dacă lucru acesta ar fi adevărat atunci fiecare absolvent de științe politice ar trebui să-și depună candidatura pentru funcția supremă în stat sau măcar pentru un loc în Parlament – ci și experiență dobândită prin participare la procesul politic. Anumite abilități pot fi dobândite prin instruire intensă, cum ar fi abilitățile retorice sau de negociere, dar sunt anumite abilități care nu pot fi dobândite decât prin implicare nemijlocită în procesul politic.

Un politician abil, rodat în structurile de partid, cu experiență administrativă sau ministerială și care a trecut prin multe competiții electorale va înțelege poate mai bine decât un monarh, necesitatea compromisului, a schimbării sau a menținerii status quo-ului. În plus mult disprețuitul politician de partid este mult mai atent la reacția societății civile și a cetățenilor, decât un monarh ereditar, care nu a trebuit să candideze vreodată pentru vreo funcție politică. Avantajul experienței electorale se traduce într-o mai bună înțelegere a modului cum reacționează cetățenii la evoluțiile și deciziile politice.

O eroare metodologică majoră, ce are darul de a submina întregul demers al documentului produs de Vlad Badea și Filip Lucian-Iorga, este punerea semnului egal între regimul comunist și republica ce s-a născut după anul 1989. Regimul comunist nu a produs o republica, ci a produs un regim totalitar (într-o primă fază), apoi unul autoritar. „Republica” dintre 1947-1989 era fundamentată pe „dictatura proletariatului” și „rolul conducător al Partidului Comunist Român”, nu pe separația puterilor în stat, alegeri libere, stat de drept sau libertăți și drepturi fundamentale. Republica ce s-a născut după 1989, în ciuda slăbiciunilor ei, este un regim politic complet diferit de cel anterior, iar punerea semnului egal între cele două tipuri de forme de guvernământ denotă o analiză slabă și partizană. Republica ce s-a născut în 1947 era un simulacru de regim politic, în timp ce Republica ce s-a născut după 1989 s-a dovedit a fi un regim politic perfectibil, chiar dacă încă dezamăgește mulți români.

O altă eroare metodologică ține de argumentul istoric, care susține că monarhia a fost, încă de la formarea primelor state medievale românești, forma de guvernământ tradițională a spațiului românesc, deci revenirea la aceasta ar fi naturală. Această viziune este una de sorginte istoricistă ce nu admite falsificarea sau ia în considerare schimbările politice sau sociale pe termen lung. Faptul că în trecut monarhia a fost forma de guvernământ a spațiului românesc nu garantează că acest lucru se va întâmpla în viitor. Mai mult, Filip Lucian-Iorga amestecă domniile de sorginte bizantină, autocrate din perioada medievala, cu domniile fanariote impuse de Poarta Otomană, cu domniile regulamentare și în final cu monarhia constituțională, pentru a defini monarhia drept regimul politic tradițional al spațiului românesc. Cât despre contribuția monarhiei constituționale la dezvoltarea României, ei bine această nu poate fi negată și nici nu ar trebui negată vreodată, dar nu este un argument serios în favoarea renunțării la regimul republican. Francezii sunt mândrii de trecutul lor monarhic, fie că e vorba de Henri IV, Ludovic XIV, Napoleon I sau Ludovic-Filip, dar nu doresc revenirea la monarhie.

Riscul politic cel mai mare al revenirii la monarhie, cel puțin pe termen scurt și mediu, este mascarea partitocrației din prezent sub fastul și ritualul regalian. Partidele politice s-ar lupta pentru a controla și influența monarhul, iar funcția strict reprezentativă a acestuia nu i-ar permite o contrabalansare eficientă a acestor tendințe – monarhul ar avea doar un ascendent moral asupra politicienilor, nu și pârghiile de putere. În spatele tronului s-ar putea desfășura nestingherit o luptă mută pentru accesul preferențial la resursele publice, similară cu cea de acum, numai că ar fi mai puțin vizibilă și s-ar putea desfășura nestingherit.

În loc să se încerce mascare conflictelor politice prin iluzia unui monarh deus ex machina împăciutor, mai bine s-ar încerca construirea unui regim politic care să profite de natura conflictuală a politicii românești, evitând însă polarizarea excesivă. Un sistem politic fundamentat în primul rând pe separația puterilor în stat, pe balanțe și contraponderi, ar fi mai ușor de construit decât încercarea reînvierii trecutului sau de iluzia arbitrului apolitic. Politica democratică reprezintă un proces îndelungat de învățare prin experiență, fiecărei națiuni rămânându-i datoria de a-și construi propria sa variantă de democrație liberală.

George VIŞAN


[i] Deobicei bloggerii monarhiști pot fi ușor recunoscuți după badge-ul cu armele Casei Regale atașat gravatarului.

[ii] Când spun regim politic, nu mă refer la actuala putere politică, ci la regimul republican.

[iii] Principele Carol, comandant al unui regiment de vânători s-a automutilat prin împușcare pentru a evita serviciul pe front după retragerea în Moldova. Automutilarea conform regulamentelor militare in vigoare la acea dată se pedepsea prin trimiterea în fața plutonului de execuție.

[iv] A se vedea afacerile Skoda, Fokker și celebra falimentare a Băncii Marmorosch-Blank.

[v] Relațiile proaste dintre Casa Regală și președinte sunt evidente prin tonul critic/ironic adoptat de Traian Băsescu față de Principele Radu Duda, cultivarea unei relații privilegiate cu urmașul ilegitim al lui Carol al II-lea, Prințul Paul de România, și bineînțeles recentele acuze la adresa fostului suveran Mihai I.

Anunțuri

12 comments

  1. Domnule Vișan, dați impresia că ați absolvit Ștefan Gheorghiu! Argumentele sunt seci, în dulcele stil neo-marxist, iar unele sunt și false! Charles de Gaulle nu s-a considerat un om de partid și nu a fost așa! A urât a IV-a Republică și „le régime exclusif des partis”. Toate formațiunile politice de inspirație gaullistă au evitat cuvântul „partid”, iar asta pentru că în viuziunea Generalului partidul este un element de dezbinare! Studiați puțin istoria sistemului partizan francez și o să vedeți că structura acestor formațiuni era complet diferită de ce a socialiștilor și comuniștilor! De Gaulle provenea din establishment-ul militar! Și până și opoziția îl știa de General!
    Dacă francezii sunt mândri de trecutul lor, asta nu este decât o ideologia republicană născută la sfârșitul celui de-al II imperiu și în cea de-a III Republică. Iar asta nu reprezintă decât continuitatea statului la Francezi! Citiți puțin din discursurile lui Napoleon al III-lea și o să înțelegeți cum încerca să-și înmoaie adversarii radicali!
    Să revenim la De Gaulle, la definiția lui în ceea ce privește arbitrul politic! Pentru General, arbitrul politic este oarecum un legislator moderat. Constituția redactată de M. Debré s-a inspirat și din Carl Schmitt, dar și din clasicul model al dictaturii romane! Citiți Constituția Franței! Nu e nevoie să spun că De Gaulle era monarhist cu vădite valențe bonapartiste! Regele Carol I al României a acționat la fel! Într-un sistem partizan polarizat, regele a fost cel care a reglat funcționarea statului. Știu că românii se pricep la fotbal și politică, dar totuși indistincția aici e ignorantă! Nu știți să vă introduceți logica în contextul istoric…Nu mai reproșați regelui carențele sistemului de vot și întârzierea reformei agrare. Pur și simplu statul român nu era pregătit atunci pentru un demers atât de radical și ne-am fi demobilizat în fața unui pericol ideologic! Știți prea bine de ce?!
    Ridiculizați pur și simplu transformările Republicii Americane și prezindențializarea regimului! Știți prea bine că nu a fost gândită așa! Să nu uit, nici în Franța deputații nu pot fi miniștri!
    Cât despre rege și rolul său in funcționarea unui regim politic trebuie discutat mult și serios. Vă recomand ceva simplu! „In defence of Kings and Queens: why the monarch matters” de către Phillip Blond…
    E adevărat că sistemului partizan românesc în place inerția, dar totuși regele poate schimba modul de funcționare a statului! Regele poate fi și statul, dar și primul funcționar al statului! Știți prea bine cui aparțin aceste formule!
    Pe final, tind să cred că sunteți de stânga și nu de dreapta! Nu-mi explic ipocrizia asta progresistă care reproșează regelui anacronismului! Astă-i argument neo-marxist! Dar și mai grav este ideea necesității unor rupturi!
    Domnule Vișan, continuitatea istorică, organică este rmentalitatea rezistentă a dreptei în fața stângii ce ne irită cu mitul progresului, de care se pare că sunteți atras!
    Nu tratați cu ușurință o temă atăt de delicată! Argumentele dumneavoastră sunt eclectice și ignorante!

    • Usor cu etichetele stimate domn. Nu ne cunoastem chiar atat de bine!
      Articolul meu analizeaza un document programatic si o serie de mentalitati prezente in spatiul public romanesc. Eu nu argumetez nicaieri in text ca monarhia constitutionala e anacronica. Argumentez doar ca actualii sustinatori ai acesteia formuleaza argumente anacronice pentru a pleda in favoarea acestui regim. Diplomatia dinastica este un anacronism, iar monarhul parinte al natiunii de asemenea.
      Despre nevoia de ruptura in evolutia unei societati – ei bine daca nu ar fi existat anul 1989 nu am fi putut purta aceasta dezbatere.
      De Gaulle intr-adevar avea o aversiune pentru partide politice, dar si-a intemeiat unul – RPR/UMP.

    • @Andrei
      „E adevărat că sistemului partizan românesc în place inerția, dar totuși regele poate schimba modul de funcționare a statului! Regele poate fi și statul, dar și primul funcționar al statului! Știți prea bine cui aparțin aceste formule!”
      Cred ca o astfel de formula – „L’État, c’est moi” – este inacceptabila in vremurile noastre. Ar insemna absolutism monarhic, deci nu ar mai putea fi vorba de democratie. Practic, in Europa, la ora actuala, nici nu mai exista aceasta forma de guvernamant – absolutismul monarhic. Monarhii constitutionale, da. Modelul englez este clasic in aceasta privinta inca de la 1689, cand parlamentul a adoptat Bill of Rights, si, ceva mai incolo, la 1701 – Act of Settlement. S-a avut in vedere limitarea prerogativelor regale, parlamentul capata suprematia politica si s-a afirmat obligativitatea confesiunii protestante pentru suveranii britanici (dar acest ultim aspect tine de situatia specifica de acolo, n-are rost sa intru in detalii).
      Pe de alta parte eu constat ca se fac niste confuzii mari de tot. Andrei, te rog sa ma scuzi, dar tu zici:
      „Nu-mi explic ipocrizia asta progresistă care reproșează regelui anacronismului! Astă-i argument neo-marxist!”
      Eu raman siderat la astfel de „argumente”. Dar daca cineva sustine cu tarie republicanismul, considerand anacronic regimul monarhic, dar este un capitalist in adevaratul sens la cuvantului, cu vreo cateva zeci de miliarde de euro in cont, un astfel de om trebuie sa fie, neaparat, neo-marxist? Sau de stanga? In felul sau, el poate sa se considere progresist, dar nu neo-marxist sau de stanga. Deci cineva poate sa sustina republicanismul si fara sa fie neo-marxist. N-are nicio legatura faptul ca un individ e republican cu neo-marxismul sau apartenenta la stanga politica. Poate sa fie republican si fara sa fie un om de stanga. Asa cum poate sa fie un democrat (adica sa sustina democratia), dar nu un om de stanga. Ceea ce nu inseamna ca un om de stanga n-ar putea fi un democrat. Un individ poate sa fie de stanga, dar fara sa fie marxist sau comunist.
      Este vorba de cu totul altceva, e vorba de valori. Un om poate sa fie foarte bogat, dar sa fie convins de anumite valori, cum ar fi, de pilda, solidaritatea. Lui afacerile ii merg foarte bine, castiga foarte mult, dar, cu toate acestea, e de acord cu impozitarea diferentiata, e de acord ca statul sa ajute judetele sarace si sa se implice, face acte de caritate, contribuie din punct de vedere financiar la intretinerea unor universitati, creaza locuri de munca, sponsorizeaza spitale. Un astfel de om e neo-marxist? De aceea nu trebuie sa facem confuzii. Pentru ca prin confuzii se raspandesc usor idei false. Iar cea mai falsa idee e ca prin absolutizarea monarhiei s-ar face un bine imens societatii.
      Pe de alta parte, democratia nu poate functiona fara partide politice. Altiminteri ar fi partidul unic (asta da anacronism!) sau un dictator inconjurat de o oligarhie ce-l sustine. Iar toti dictatorii sunt cam la fel, indiferent ca sunt regi care detin o putere absoluta sau presedinti cu o putere absoluta in stat: nu vor face altceva decat sa loveasca in Drepturile si Libertatile Fundamentale ale Omului si Cetateanului. Pentru ca astfel de oameni n-au nevoie de cetateni, ci de indivizi pe care sa-i poata conduce cu o mana forte, inconjurati fiind de o oligarhie care sa-i sustina. De aceea De Gaulle nu putea fi decat un democrat, indiferent de dezbaterile contrastante din forul sau interior. Ca era impotriva dezbinarii, asta e altceva.

  2. Îmi cer scuze pentru exagerări, dar permiteți-mi să mai adaug ceva! Într-adevăr acel document are multe lacune în ceea ce privește rațiunea istorică a regalității. În ceea ce privește diplomația dinastică, ne se merită să-i înflorim roadele. Autorii documentului în cauză aveau în vedere poate lobby-ul pe care îl poate face un rege, așa cum a făcut și regele Mihai. Dar dacă este să discutăm de chestii serioase, diplomația dinastică își pierde din importanță după Westphalia. Atunci se creează conexiuni diplomatice permanente care nu mai pot ignora rațiunea de stat. Dumneavoastră vorbeați de eșecul diplomației dinastice în primul război mondial. E adevărat cei trei veri au ajuns să se confrunte în război, căci mașinăria statului anihila facil această legătură de rudenie! Wilhelm al II-lea l-a înlăturat pe Bismarck, dar era conștient de spusele bătrânului cancelar: „Nici măcar regele nu poate supune interesul național propriilor simpatii sau antipatii.” În Germania imperială, instinctul prusac nu murise, iar Kaiserul era „primul funcționar al statului”, după cum zicea Frederic cel Mare…
    Spuneți că regele nu poate fi un părinte al națiunii… Mă îndoiesc dacă este să privim către națiunile dezbinate… Cazul Belgiei este oarecum reprezentativ! Belgia s-ar destrăma mai reprede dacă regele nu ar reuși să mai tempereze din asperitățile politice a valonilor și flamazilor!

  3. Pingback: Va invit sa cititi… « Motanul Incaltat

  4. Diplomatia dinastica isi atinge apogeul in secolul 18 – sunt o serie de razboie dinastice in secolul luminilor – Razboiul pentru Succesiune la tronul Spaniei, la tronul Austriei si la tronul Bavariei. Franta avea o politica activa de aliante dinastice, iar Anglia de exemplu cauta sotii pentru monarhii sai din randul statelor protestante. Profesionalizare diplomatiei incepe undeva dupa Conventia de la Viena din 1815 (si acum in vigoare).
    Cand ai clivaje puternice ca in Belgia si o politica de stat de accentuare a acestora, un rege mediator este indicat – practic e singura institutie „nationala” a belgienilor.
    Pentru autorii manifestului rolul regelui pare a fi mai mult patriarhal.
    Exemplul monarhiei prusace este antiteza monarhiei constitutionale. Monarhul prusac, chiar cu o constitutie in vigoare, detine puterea executiva. Monarhia romaneasca s-a inspirat mai mult dupa cea germana, decat dupa cea engleza, din pacate.

    • Domnule Vișan eu am încercat să vă spun că interesul național era peste diplomația dinastică! Atât…După Congresul de la Viena, conservatorismul este cel care ține la un loc monarhiile europene…(și iscusința lui Metternich)
      Pentru Motanul încălțat…. Ați intrat într-o confuzie stimate domn…. și una mare! Când ziceam neo-marxist mă refeream la maniera analitică și la metodologia critică, nu la valorile dragi domnului Vișan!

      • In secolul XVIII interesul monarhului se confunda cu interesul statului – cu exceptia bineinteles a Marii Britanii. Ma rog acest interes era rationalizat – adica vazut in termeni de putere. Notiunea de interes national se dezvolta in perioada Revolutiei Franceze si completeaza mai vechea notiune de ratiune de stat, adaugand si o nuanta ideologica puternica.
        Diplomatia lui Meternich se inscrie in logica echilibrului de putere cu o nuanta importanta – conservarea regimurilor absolutiste abia restaurate dupa 1815 – politica dezavuata de britanici mai ales dupa interventiile din Spania si Italia.

    • @Andrei
      A, e ok. E bine ca ati facut aceasta precizare!
      O chestiune interesanta. Dvs. ati spus: „Ridiculizați pur și simplu transformările Republicii Americane și prezindențializarea regimului! Știți prea bine că nu a fost gândită așa!”. Poate ca putini cunosc o poezie a lui Goethe, care m-a facut sa meditez la felul in care a fost „gandita” SUA, inca de dinainte de a se naste… E frumoasa poezia:

      Statelor Unite
      „America, tu stai mai bine
      Ca stravechiul continent, cestalalt,
      Caci n-ai nici castele-n ruine,
      Nici zid de bazalt;
      Nici nu-ti zguduie prezentele zile,
      Inlauntru, cutremure-abrupte,
      Nici amintiri inutile,
      Nici zadarnice lupte.

      Traieste-ti prezentul fericita,
      Si cand recita ai tai copii,
      Fereste buna lor ursita
      De cavaleri, de hoti si basme cu stafii.”

  5. Domnule Vișan, contrele nu-și au rostul! Eu am făcut referire inițial la monarhiile de sfârșit de secol 19. Evident că interesul național este forjat conceptual de Revoluția Franceză pentru că tot aceasta făurește și conceptul de națiune (à la française). Dar statul raționalizat și civilizat (ideea de „police”) este o creație ce precede Revoluția Franceză! Or dacă regii utilizau conexiunile dinastice în misiunea lor politică, tot statul era scopul ultim!
    Referitor la ordinea mondială de după congresul de la Viena, preferabil este să se evidențieze ideea de concertare și nu cea de echilibru al puterii! Sfânta Alianță își concerta acțiunile în Europa! Cred că știți prea bine caricatura ce-l reprezintă pe regele Franței „expediat” în Spania. Până la „Primăvara Popoarelor” cam în această logică a relațiilor reciproc constitutive, Europa și-a dus zilele. Apoi… Nu a mai fost cazul… Amintiți-vă cum îl mustra von Gerlach pe Bismarck…Și de ce?!
    Echilibrul de putere are la bază ideea de reglare a raporturilor de forță prin compensații, rivalități întreținute, conflicte intenționate sau alte manevre…
    Tind să cred că dumneavoastră aveți în vedere ideea de echilibru a lui Henry Kissinger! Să nu uităm totuși că această idee era forța motrice în viziunea geopolitică a diplomatului american. Kissinger a reinterpretat multe, fără a i se putea imputa ceva! Totuși e bine să ținem cont de istoricitatea termenilor!

  6. Pingback: Cum este Regele Mihai mai puternic decât regina Elisabeta « Civitas Politics

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s