Comemorarea victimelor atacurilor de la Oslo și Utøya. Foto AFP

God forbid this ever happens on British soil. It’s a time coming. It’s probably five or 10 years away (…) It’s not a threat, it’s a wake-up call. It’s a wake-up call to say: Listen, we don’t want this to happen. We don’t want this to happen.

Stephen Lennon, fondatorul grupului extremist English Defense League (25 iulie 2011)

Acesta nu este un articol despre cazul Breivik sau despre multiculturalism, ci despre cei care folosesc acest caz şi  această etichetă ca umbrele largi sub care pot fi îngrămădite lucruri foarte diferite. În acest articol voi discuta două discursuri care au creat un raport direct între crima unui extremist şi eşecul unei aşa-zise politici europene de încurajare a multiculturalismului. Cred că nici una dintre ele nu a fost suficient abordată pentru că posibilitatea problematizării acestor două tipuri de discurs este ea însăşi ceva ce ar trebui chestionat cu atenţie.

Prima utilizare a cazului Breivik este cea care s-a constituit pe toate canalele mass-media imediat ce CNN a confirmat cuvântul „bombă” la Oslo. Din toate colţurile au ieşit la lumină specialişti în fundamentalism islamist cum al Qaeda cum minorităţi problematice în Europa care au început să speculeze asupra tuturor motivelor pentru care Norvegia ar putea fi, trebuie să fie urâtă de extremişti islamişti. Barack Obama însuşi, cu toată criza îndatorării americane, a avut bunăvoinţa să ofere o declaraţie: atacul din Norvegia dovedeşte că o mai strânsă colaborare a forţelor de poliţie la nivel internaţional este absolut necesară împotriva terorismului. Cu toţii ne-am gândit cu siguranţă şi  mai intens la lupta împotriva Al Qaeda, mai ales după ce alţi experţi au confirmat vulnerabilitatea Norvegiei cauzate de uşurinţa cu care spaţiul public este tratat de forţele de poliţie – slabă supraveghere, înarmare insuficientă a agenţilor etc. O Norvegie dezarmată în faţa terorismului.

A doua utilizare problematică a venit după ce s-a dovedit că nu este un atac Al Qaeda, moment în care din toate colţurile au început să iasă la lumină experţi în extremismul de dreapta care să speculeze asupra tuturor motivelor pentru care societatea norvegiană este exasperată de un model multicultural care începe să crape peste tot şi  poate deveni letal uneori. Detalii au început să apară despre trecutul lui Breivik, radicalizarea acestuia în diverse reţele de extremă-dreapta europeană, apartenenţa la Partidul Progresului până recent, când Breivik s-a declarat dezamăgit de această adunătură de politicieni prea moderaţi pentru gustul lui. Ce este foarte sugestiv în acest tip de discurs este faptul că toate partidele de extremă dreaptă, inclusiv Partidul Progresului, s-au simţit nevoite să condamne public crima lui Breivik. Nu ar trebui totuşi să ignorăm faptul că toate partidele de extremă-dreapta s-au bălăcit în ultimii ani în declaraţii de o proximitate îngrijorătoare cu manualul lui Breivik la adresa arabilor, musulmanilor, imigranţilor. Iar acest lucru este evident în modul în care cei mai mulţi suporteri ai extremei drepte se raportează la fapta lui Breivik: actul este reprimabil, dar exasperarea sa este de înţeles.

Deodată se pare că suntem nevoiţi să adresăm în mod direct ceea ce până acum tratam  ca de la sine înţeles, cu uşurinţă, naivitate, într-un utopic elan neomarxist, stângist…în orice caz, accentul trebuie pus pe cuvântul utopie. Europa multiculturalista era o utopie, locul de nicăieri, locul existent doar în minţile înfierbântate ale unora fie confuzi, fie rău-voitori, suicidari europeni care nu fac decât să reproducă idei aberante ale unei stângi care conversează mai mult cu vocile din propriul cap decât cu realităţile oraşelor Europei. După drama Norvegiei tot mai multe voci ne spun că în sfârşit ne-am trezit la realitate. Realitatea este dură şi  trebuie privită cu pragmatism, regele (stânga europeană) nu are haine, l-am demascat, iar acum putem spune lucrurilor pe nume, incorect politic, fără scrupule inutile acum, când se pare că un război e pe cale să înceapă, între cei care ar vrea să continue discursul utopiei pentru a înfunda Europa în groapa istoriei, invadată de arabi sau chinezi (Asiatici în orice caz) şi  cei care vor să re-întoarcă istoria europeană pe drumul civilizaţiei iudeo-creştine.

Despre acest discurs al drumului greşit şi  despre dorinţa re-întoarcerii cred că ar trebui să vorbim mai mult. Cine spune că am rătăcit drumul atunci când am ales calea multiculturalismului? Cum o spune şi  când? În faţa cărui public? Şi  care sunt termenii eşecului, astfel încât să poată fi pronunţat de lideri ca Sarkozy, Cameron şi  Merkel în acelaşi timp în faţa unor societăţi care au acceptat imigranţi în moduri foarte diferite în ultimii 50 de ani? Şi, mai ales, care sunt soluţiile propuse atunci când un preşedinte decide să declare un proiect de societate mort? Acesta este primul punct pe care trebuie să îl considerăm atunci când ne gândim la soluţia imaginată de Breivik pentru a-şi  începe cruciada întru salvarea Europei. Breivik nu este cel care a sunat alarma în cazul eşecului multiculturalismului, acest pas a fost făcut oficial de la cele mai înalte tribune, iar înainte de a declara acest eşec politicieni ca Sarkozy au contribuit de un deceniu deja la premisele sale, definind pas cu pas termenii eşecului.

Breivik este un fenomen al extremei-drepte europene care trebuie analizat evitând mai ales patologizarea cazului său. Cazul Breivik trebuie analizat din interiorul acestui discurs despre multiculturalism care îl precedă, pronunţat şi  legitimat de elite politice europene. Extremismul de dreapta anti-sistem al lui Breivik este rezultatul de un deceniu al socializării sale în sânul extremismului de dreapta aşa-zis în interiorul sistemului. Acest spaţiu eluziv al xenofobiei permise şi  prospere în cadrul unor societăţi europene constituie o problemă care este momentan blocată de cei care acuză „multiculturalismul” pentru actul criminal al unui om care s-a decis să rezolve o problemă cu arma în mână.

E de reţinut faptul că Frontul Naţional francez se află la această oră în mijlocul unui scandal provocat de declaraţia unuia dintre membrii săi care şi-a manifestat ieri susţinerea pentru actul lui Breivik. Ce e extraordinar şi  îngrijorător în asta e că suntem contemporani cu un fenomen din ce în ce mai vizibil de consolidare a unei comunităţi de extremă-dreapta care se declară dezamăgită de partidele de extremă dreapta, prea moderate,  preocupate de jocul politic in sistem. Ceea ce e îngrijorător este că realizăm că  poate ascensiunea unor partide de extrmă dreapta in ultimul deceniu nu este cel mai  grav lucru. Prin aceasta nu încerc să  spun că aceste partide ar trebui  să devină mai puţin  problematice in ochii noştri, ci faptul că ele reprezintă tocmai legătura intre sistemul politic in care politicieni de extrema dreapta joacă regulile jocului electoral şi  cresc în sondaje şi  această zonă care se declară anti-sistem, cinică faţă de regulile jocului. O legătură productivă şi  extrem de nocivă în productivitatea sa.

Din ce este constituită această legătură productivă între partidele de extremă dreapta şi  grupările de extremă dreapta anti-sistem care se dezvoltă pe internet în reţele flexibile, în continuă mişcare şi  transformare? Şi  în ce constă productivitatea ei? Să luăm un exemplu, poate cel mai faimos, al Frontului Naţional al lui Marine Le Pen. De ani buni acest partid ocupă un spaţiu eluziv între sistem şi  anti-sistem. Liderii săi sunt permanent acuzaţi de poziţii antisemite, antimusulmane, xenofobe şi  rasiste. Sub umbrela acestui partid se dezvoltă numeroase grupuscule de aderenţi care socializează în celule distribuite tematic sau pe criterii regionale. Spectrul orientărilor acestor aderenţi este surprinzător de vast: de la rasism şi  xenofobie explicit asumate în numele unui creştinism activ până la curente feministe, pro-homosexualitate şi  liberare sexuală în numele protejării femeilor musulmane de violenţa bărbaţilor lor. În acest sens, Marine Le Pen ar putea fi confundată uneori cu un suporter al stângii celei mai dezinhibate.  În mod constant liderii FN apar în mass-media fie pentru a le fi citate declaraţii explicit xenofobe şi  izolaţioniste, fie pentru a-şi manifesta deschiderea faţă de străini, cu condiţia ca aceştia să se „integreze” în societăţile care îi primesc.

Tot acest spaţiu discursiv este atât de aproximativ încât frecvent poziţiile FN sunt confundate cu cele ale multor membri UMP, care este dotată cu o aripă conservatoare ale cărei poziţii xenofobe sunt uşor confundabile cu cele FN. Ce vreau să subliniez prin acest exemplu este că nici o poziţie nu mai este a priori sistem sau anti-sistem. Aderenţi, suporteri sau simpli observatori ai fenomenului FN se manifestă într-un spectru larg de grupuri de socializare on-line sau în celulele de partid şi  migrează între sistem şi  anti-sistem cu o uşurinţă îngrijorătoare. În acest spaţiu aproximativ se face educaţia politică sistem şi  anti-sistem a celor care vor decide mai apoi ce cale trebuie urmată şi  dacă jocul în sistem trebuie lăsat în urmă pentru soluţii mai radicale dar mai eficiente. Această este calea urmată de Breivik în ultimii 10 ani. Partidul Progresului, cel de care s-a declarat dezamăgit, i-a oferit educaţia politică până când acesta a decis că vrea mai mult şi  mai repede.

Pentru cei care sunt curioşi în privinţa acestui spaţiu de socializare şi  continuă negociere între sistem şi  anti-sistem propun o lectură a celui mai important site de extremă dreapta, François Desouche. Cei mai mulţi forumisti se declară suporteri FN în aşteptarea alegerilor prezindenţiale din 2012 dar adesea poţi citi incurajări la adresa aderenţilor pentru a-şi  modera declaraţiile, în ciuda convingerilor personale radicale, pentru a nu îndepărta electoratul care oscilează încă între UMP şi  FN. Un joc tactic care spune de fapt: abţine-te până după alegeri. E sugestiv faptul că mulţi dintre cei care au condamnat declaraţia membrului FN suporter al lui Breivik au făcut-o pentru că nu poţi spune tot ce crezi când ai responsabilităţi în partid.

Acum un an, 4 iunie 2010, fostul ministru de interne al Franţei, Brice Hortefeux, făcea o glumă care avea sa devină faimoasă. La o întâlnire cu aderenţi UMP, tânărul Amine Benalia Brouche, un magrebian, i-a cerut ministrului să facă o poză împreună. O doamnă foarte binevoitoare din mulţime îl prezintă pe tânăr ministrului: « E un tânăr bun, e catolic, mănâncă porc, bea bere ». Hortefeux, foarte jovial: « Păi atunci ceva nu e în ordine…Nu corespunde deloc prototipului ».  Doamna: « E micul nostru arab !». Hortefeux: « E bine, întotdeauna e nevoie de unul. Când e unul singur totul e bine. Problemele apar când sunt mai mulți ». Cititorul  decide cât de amuzant a fost ministrul de interne. În orice caz, un tribunal francez l-a condamnat pentru injurii rasiste si  Hortefeux  plătit o amendă de 2000 de euro.

În februarie 2011 o remaniere l-a adus pe Claude Guéant în funcţia de ministru de interne, care de atunci a devenit faimos pentru câteva declaraţii dure la adresa imigranţilor. În martie declara: « Din cauza imigraţiei necontrolate, francezii nu se mai simt la ei acasă » şi  peste o lună stârnea un scandal naţional din cauza unor statistici ale INSEE (Institut National de la Statistique et des Études Économiques) pe care le-a adus la atenţia publicului. Guéant îşi sprijinea politica de reducere drastică a numărului de noi-veniţi în Franţa pretinzând că două treimi din copiii de imigranţi părăsesc şcoala fără o calificare profesională. A fost nevoie că INSEE să facă o declaraţie publică (lucru extrem de rar pentru această instituţie) şi  să corecteze cifra: în realitate, cercetarea statistică arăta că doar 16% dintre aceşti tineri nu au calificare la sfârşitul studiilor. Guéant ori a minţit cu neruşinare, ori nu e în stare să citească un raport de statistici banale. În orice caz, ministrul promite în continuare înăsprirea condiţiilor pentru a pune piciorul pe teritoriul francez, în special în cazurile de reunificare a familiei.

Hortefeux şi Guéant sunt doi dintre oamenii de încredere ai lui Sarkozy şi  pioni esenţiali în vederea alegerilor prezidenţiale din 2012. Ministerul imigraţiei (Ministère de l’Immigration, de l’Intégration, de l’Identité nationale et du Développement solidaire, creat în 2007 sub acest nume atotcuprinzător ) şi  ministerul de interne sunt poate cheia sistemului politico-administrativ pus la punct sub mandatul  actualului preşedinte. Sub această umbrelă instituţională Sarkozy a ştiut să recruteze oameni cu care lucrează de multă vreme, cum este Hortefeux, cu care a lucrat împreună la campania lui Chirac în 1980 şi  apoi la interne pe vremea când Sarkozy era ministru de interne la inceputul anilor 2000.

În această perioadă începe să se contureze programul sarkozyst în privinţa imigraţiei de-a lungul unei axe care redefinea criminalitatea şi  gestiunea ei de-a lungul unei lungi axe care pornea din cartierele sărace HLM ((habitations à loyer modéré) ale marilor oraşe, unde identitatea etnică devine primul indiciu al unei probabile delincvenţe (contrôle au faciès ) şi  până la întărirea regimului de pază a graniţelor şi  politica de imigraţie. Este semnificativ în acest sens faptul că în 2007, pe vremea când era încă ministrul de interne, Sarkozy anunţa un megaproiectde înfiinţare a ministerului imigraţiei („un vaste ministère de l’immigration”) care să redefinească măsurile de integrare a noilor veniţi, expulzarea mai eficientă a celor care sunt într-o situaţie iregulară şi, fapt esenţial, redefinirea politicii de acordare a naţionalităţii franceze în sensul restrângerii acestui drept. Mai merită subliniat aici şi  faptul că Sarkozy pune la punct o distincţie între imigraţia-impusă, dar neagreată (l’immigration subie) şi  imigraţia-aleasă, adică mână de lucru calificată şi  necesară Franţei (l’immigration choisie). Pe scurt, planul „anti-imigratie” imaginat de Sarkozy la începutul anilor 2000 imagina deja o purificare şi  reducere a valurilor de imigranţi prin crearea celor două categorii şi  trasa o linie dreaptă între regimul poliţienesc de ordine publică internă şi  „calitatea” noilor-veniţi.

Ultimul episod din ceea ce inevitabil este simplicat şi  insuficient discutat aici, merită să ne amintim discursul pe care l-a pronunţat preşedintele Sarkozy în iulie 2010 la Grenoble. În urma unui conflict între poliţie şi  câţiva tineri neidentificaţi, caz aproape identic cu cel care a stârnit violenţa faimoasă din 2005, preşedintele îi acuză pe cei care au tras în poliţişti apoi sugerează posibilitatea unui act legistlativ care să permită de-naţionalizarea acelor francezi care comit acte de violenţă împotrivă forţelor de securitate. Acest act, continuă Sarkozy, ar trebui să privească numai pe acei francezi care au devenit cetăţeni cu cel mult 10 ani în urmă. Deodată, în 2010, cetăţenia franceză, modelul principiului universalităţii democraţiei occidentale, devenea mai puţin decât universală în mâinile preşedintelui Republicii. O cetăţenie cu două viteze pentru două categorii de francezi de calităţi diferite.

În acest discurs Sarkozy a mai enunţat eşecul multiculturalismului, al politicilor de imigraţie şi  integrare din ultimii 50 de ani şi  necesitatea consolidării unui regim de securitate prin mărirea frecvenţei polititstilor, a camerelor video de supraveghere în spaţiul public şi  cooperarea societăţii cu forţele de ordine pentru a „apăra” statul de aceşti criminali. Ne-am înşela dacă am crede că măsurile propuse sunt o ruptură faţă de trecut. Ceea ce propune Sarkozy în 2010 este o continuare a ideii sale din 2000 despre securitatea spaţiului public, care nu a produs până acum decât un fenomen real şi  îngrijorător de ghetoizare şi  de sărăcie extremă, ceea ce produce rate de eşec şcolar mai ridicate, radicalizare a tinerilor şi  mai multă izolare. Vede cineva un cerc vicios aici?

Dar cine sunt criminalii mai precis? În discursul preşedintelui aceştia reprezintă un amestec neclar de delincvenţă juvenilă, în special din partea tinerilor care provin din familii de imigranţi, romi şi  terorism fanatic.  Legătura între criminalitatea internă a tinerilor magrebini revoltaţi, acea a „treia generaţie de francezi de origine straina” care deodată refuză integrarea pe care părinţii şi  bunicii lor o acceptaseră cu ani în urmă devine deodată direct conectată la fenomenul de radicalizare islamist iar caravanele de romi care refuză ghetoizarea impusă de primari se transformă într-un pericol de grad zero la adresa securităţii statului. Un stat care trebuie apărat, Sarkozy subliniază în mai multe rânduri, de întreaga societate mobilizată împotriva crimei. Exact aceasta este recomandarea preşedintelui: societatea franceză trebuie să accepte militarizarea zonelor „cu probleme” iar legislativul trebuie să considere o serie de măsuri: denaţionalizarea infractorilor de origine străină, înăsprirea condiţiilor pentru a primi cetăţenia celor născuţi din părinţi de origine străină şi  care până acum o primeau la 18 ani (aceştia din urmă trebuie să dovedească că merită să primească acest drept, una din condiţii fiind un cazier curat). Aceste măsuri, Sarkozy continuă, sunt deasupra oricărei negocieri partizane, ideologice, este vorba de prezervarea statului şi  naţiunii franceze, ceea ce cu toţii ne dorim, nu-i aşa? Nimeni nu are dreptul să emită altă părere într-o problemă de securitate naţională.

O discuţie separată ar trebui să fie dedicată acestei producţii de izolare şi  pauperizare a grupurilor etnice în marile oraşe franceze, care începe de la primele cursuri de ” integrare civica” a noilor-veniţi, centralizate în ultimul deceniu de o politică a ministerului de interne şi  care s-a dovedit profund ineficientă dacă măsurăm spre exemplu competenţele de limbă franceză ale absolvenţilor acestor cursuri, aşa cum avertizează ONGuri ca France Terre d’Asile. O altă măsură este cea de a limita drepturile de acces la piaţa muncii pentru noii veniţi. În schimb, aceştia sunt ”sprijiniti” de stat cu o alocaţie de câteva sute de euro pe lună, ceea ce nu poate uşura eforturile acestora de integrare. O altă politică este alocarea de spaţii locative noilor-veniţi, faimoasele HLM care i-au găzduit pe muncitorii francezi în perioada postbelică în cadrul programului de industrializare a marilor oraşe. Organizarea urbanistică a acestor spaţii are o vocaţie ghetoizantă evidentă: spaţiul public este inexistent în aceste îngrămădiri urbane rectangulare.

Am pornit de la cazul unui atac extremist în Norvegia şi am discutat mai degrabă despre problemele multiculturalismului în Franţa. Asta pentru că guvernul norvegian a refuzat înainte de atac şi  pare să refuze în continuare securitizarea temei multiculturalismului şi  transformarea ei în pericolul numărul al spaţiului public chiar şi  atunci când atacatorul e un adversar al multiculturalismului. În schimb, Franţa îmi pare un exemplu perfect pentru a ilustra modul în care tema multiculturalismului este utilizată în mod conştient de politicieni dintr-un spectru extrem de larg de la centru-dreapta şi  până la dreapta extremă şi  cum acest discurs se află în permanentă negociere cu ceea ce se află dincolo de dreapta extremă: aripa armată a dreptei extreme, dispusă să pună în practică, ceea ce aripa mai teoretică se limitează să discute pentru moment.

O aripă teoretică legitimată de cei mai importanţi lideri politici naţionali. Sarkozy constituie doar cel mai scandalos caz al unei politici de încurajare a  ghetoizării veche de mai  bine de un deceniu, care conduce azi la declararea eşecului integrării acelor francezi care se află  la a treia generaţie pe pământ francez. Scandalos mai ales pentru că propune consolidarea ghetoizarii pentru a rezolva  ghetoizarea pe care  încurajat-o. Scandalos apoi  pentru că joacă un joc periculos de apropiat de cel  FN cu câteva luni înaintea prezidenţialelor 2012, ceea ce,  in caz de  eşec al politicii actuale la adresa  multiculturalismului va procura un nou avânt celor  care  nu mai sunt  siguri unde vor să se afle – în  interiorul sistemului sau afară. Breivik a decis.  Ar trebui  să citim cu atenţie avertismentul liderului EDL de acum cateva zile. Ceea ce spune omul ăsta e că  noi Breivik  sunt crescuţi la  umbra „eşecului multiculturalismului”.

Andreea Nicuțar