Anders Breivik: între Fight Club și Mad Max sau ideologia unui terorist Răspunde

Preluăm cu permisiunea autorului un nou articol al lui Octavian Manea, publicat în Revista 22.

„Cred că asta este ultima mea postare. Este vineri, 22 iulie, ora 12.51. Sincere salutări”. Semnătura aparţine lui Anders Breivik, de 32 de ani, autointitulat Comandant al Cavalerilor Justiţiari. Apoi a urmat carnagiul: a detonat o bombă în zona guvernamentală din Oslo, apoi a luat cu asalt o şcoală de vară, strategic izolată pe o insulă. A tras fără alegere, foc cu foc, în tot ce mişca. Bilanţul? A fost cel mai sângeros atac după cel de-al doilea război mondial întâmplat pe teritoriu norvegian: 76 de morţi şi 96 de răniţi.

Până când ancheta poliţiei va oferi răspunsul la intrebarea pe care  toţi o avem-de ce a făcut-o?- „un surfing” detaliat printre paginile Manifestului lăsat în urmă de terorist ne-ar putea ajuta să îi înţelegem mai bine motivaţia, şi nu în cele din urmă, propriul „weltanschauung”. Şi totuşi parcă nimic nu reuşeşte să îl rezume mai bine pe Anders Breivik ca acest fragment din romanul lui Palahniuk Fight Club:

Generaţia noastră nu a avut parte de un război mondial, dar purtăm un mare război al spiritului. O mare revoluţie împotriva culturii. Marea depresie o reprezintă vieţile noastre. Suferim de o depresie a spiritului.

De fapt, „pdf”-ul de 1500 de pagini este deopotrivă un manifest ideologic „pentru cei care gândesc la fel”, dar şi reţetă de configurare a unei „mişcări de rezistenţă underground”. În cele din urmă, manuscrisul nu reuneşte gândurile unui civil, ci ale unui revoluţionar-combatant, ale unui insurgent care se vede înconjurat de o societate inamică. Metodic, calculat, cu sânge rece, a planificat şi rafinat întreaga operaţiune până la ultimul detaliu tactic. Nu a avut îndoieli, ci numai certitudini. A investit 300.000 de euro şi câţiva ani. Eşecul nu era o variantă. Elocvente sunt şi cuvintele avocatului său:

Ştie că acţiunile lui au fost atroce, dar în mintea lui au fost necesare. Şi-a recunoscut vinovăţia pentru toate faptele. Este o acţiune pe care o plănuieşte de ceva timp. El a dorit o schimbare în societate şi, din perspectiva sa, trebuia să o forţeze printr-o revoluţie. A dorit să atace societatea şi structura societăţii.

Probabil, efectul a fost similar unui corp (anesteziat în balsamul statului asistenţial) expus  fulgerător unui şoc electric.

Lumea lui Breivik ni se dezvăluie pas cu pas în filmuleţul de 12 minute postat chiar de el pe Youtube, cu puţin înainte de a porni la „vânătoarea” de „trădători”. Pentru el, societatea ideală este monoculturală şi rezistentă la orice ar putea polua şi altera puritatea ţesutului naţional. Japonia, Coreea de Sud, Taiwanul sunt „cetăţile” arhetip. Dimpotrivă, marele său inamic este ideologia „multiculti”, o doză letală înghiţită în urmă cu decenii şi care „a desfigurat” Europa (transformand-o în EUSSR) – „virusul” perfect gândit să pulverizeze tradiţiile, culturile, identităţile şi statele sale naţiune: „un rău genocidal creat să anihileze tot ceea ce este european”.

Cum? Prin imigraţia în masă, prin plantarea, peste tot în solul european, a unui cal troian, a unor insule de civilizaţie orientală incasabile la cultura majoritară. Între timp, discursul corectitudinii politice –limbajul unor elite politice, academice, media, modelate după chipul şi asemănarea ideologilor multiculti – a devenit norma. De aceea, valorile multiculti – toleranţa, moderaţia, deschiderea –  nu au loc în lumea lui pentru că înseamnă slăbiciune şi impotenţă.

Şi totuşi, ceea ce îl împinge pe Breivik să acţioneze este frica de extincţie culturală. Îl sperie rata natalităţii, mult superioară celei europene, a generaţiilor de imigranţi musulmani. La orizont, Europa lui este ameninţată de un „jihad demografic”, de spectrul Islamizării şi al transformării în Eurabia:

Doar uită-te la tendinţele din interiorul Europei, unde numărul musulmanilor creşte precum al ţânţarilor. În medie fiecare femeie occidentală produce 1,5 copii. În aceleaşi ţări, o femeie musulmană produce 3,5 copii.

Pe acest fond, al unei natalităţi industriale, Breivik anticipează o colonizare din interior a Europei după modelul Libanului: în 1911 era o ţară majoritar creştină (79%) cu o minoritate islamică de 21%; în 1970 populaţia islamică atinge 58%, pentru ca în 2008 să ajungă la 75%. Este şocantă caricatura unei „Morţi” gravide, îmbrăcate în haine musulmane, şi care în loc de buric are un fitil aprins.

Efectul îi era deja cunoscut. L-a observat în urmă cu câţiva ani, în Franţa, când revolta banlieurilor a expus ordinea formală unui „jihad urban intensiv”. Tineri cu cagule au luat cu asalt atunci străzile, înarmaţi cu cocktailuri Molotov, iar suburbiile a peste 300 de oraşe au fost cuprinse de violenţe şi mii de maşini incendiate. În timp, locuitorii acestor „ghetouri” dezvoltaseră o mentalitate a excluderii de care deveniseră mândri. De facto, suburbiile locuite de imigranţi s-au transformat într-un fel de polisuri paralele, dominate de ganguri cu propriile reguli şi norme: respectul pentru administraţia oficială s-a evaporat; simbolurile autorităţii publice-poliţistul, pompierul, funcţionarul local-au început să fie percepute drept ţinte legitime. În mic, ceea ce ar putea deveni o normalitate la scară europeană. O veritabilă lume desprinsă direct din „Mad Max”.

O campanie de epurare a elitelor multiculti

Antidotul? Crearea unei mişcări de rezistenţă subterană reunindu-i pe patrioţii de dreapta, pe conservatorii şi creştinii de pretutindeni. Un fel de „ordin militar al cavalerilor justiţiari”, cu francize naţionale clandestine şi cu o misiune clară: să dezlănţuie „o noua cruciadă” contra-jihadistă. Asemănarea cu „Fight Club” este limpede:

In every city, I branched out from the airport to downtown and checked bars. There was always a fight club. Tyler was setting up franchises, all over the country.

Altfel o mişcare care se revendică de la imaginarul primilor cruciaţi: Charles Martel, Richard Inima de Leu, Vlad Țepes, Jan Sobieski III sunt eroii lui Anders Breivik. Însă Răul absolut îl reprezintă mai puţin imigranţii  musulmani, cât elitele societăţii multiculturale fără de care acest tip de convieţuire şi de modus vivendi nu ar fi devenit posibile.

Ţintele „cruciadei” se împart în mai multe categorii de trădători: prioritari sunt cei din clasa A (sunt cei mai importanţi, reunind şefii de partide, miniştrii, liderii de ONG-uri, redactorii şefi, topul elitei culturale) urmaţi de cei din clasa B (marea masă a celor care creează fundaţia unei societăti multiculturale – europarlamentarii,  formatorii de opinie din mass media, scriitorii şi elitele academice) şi de cei mai puţin influenţi din clasa C.

Eliminarea primelor două categorii este imperativă. Dupa estimările proprii, Europa occidentală are cam 400.000 de trădători, cei care formează coloana vertebrală a multiculturalismului şi care trebuie decisiv extirpată. În această logică, cea mai eficientă modalitate pe care o prezinta Manifestul ar fi o campanie sistematică de expediere a unor scrisori cu anthrax, după modelul atacurilor care au paralizat Congresul American după 11 septembrie. În total, pentru a scăpa de cei 400.000 de trădători, după calculele sale ar fi nevoie de 818 kg de anthrax (2 g/scrisoare). O ţintă legitimă devine şi orice congres al oricărui partid mainstream. Recomandarea lui – simbolic intitulată „barbecue” politic – este de a ataca cu aruncatoare de flăcări. Scopul nu este uciderea delegaţilor, ci de a da un exemplu-de a crea „o vitrină a mutilării”. Din nou, asemănarea cu „Fight Club”, unde Tyler Durden pune la cale un proiect de desfigurare a propriei sale lumi, este remarcabilă:

Proiectul Mutilare este cel care va salva lumea. O glaciaţiune culturală. Un Ev Mediu indus înainte de vreme…care va sfărâma civilizaţia ca să putem construi o lume mai bună.

Pesemne, Anders Breivik este un om singur, izolat, neintegrabil, antisocial. Un lup singuratic? Nu neapărat. El este mai puţin Unabomber („Ted” Kaczynski) şi mai mult Tyler Durden din Fight Club (romanul lui Chuck Palahniuk). Un rând din Manifestul său ar trebui să ne puna serios pe gânduri: „Am folosit Facebook-ul pentru a construi o reţea de indivizi likeminded”. Se pare că are mii de simpatizanţi: uneori vorbeşte de 2500, alteori de 7000. Cert este că era foarte prezent în diverse dezbateri online şi în blogosferă. Ideile sale par destul de prizate.

Şi totuşi de ce a ales Breivik o tabără de tineri? O imagine din filmuleţul lăsat pe Youtube ar putea fi edificatoare: într-o sufragerie, copii de vârste diferite privesc vrăjiţi spre televizor. Pentru Breivik ei reprezintă o generaţie pierdută, „brainwashed”, cu mintea „cangrenată”, irecuperabilă, modelată după chipul şi asemănarea ideologiei multiculti. Duşmanii săi de mâine. În plus, pentru el o şcoală de vară a partidului de guvernământ nu este nici pe departe neutră, ci un veritabil laborator de îndoctrinare.

„Bătălia” pentru Eurabia tocmai a început

Neintegrarea multora dintre „insulele musulmane” în societatea mainstream europeană este cu siguranţă o realitate. O arată cablogramele ambasadelor Statelor Unite de la Paris (2005) şi Oslo (2007). Au decretat-o în prima parte a anului 2011 pe rând David Cameron, apoi şi Angela Merkel. Treptat, imigrantul ghetoizat  devine conştient de cât de diferită este lumea din afara comunităţii lui. El merge la şcoli musulmane, trăieşte în cartiere musulmane, se informează din presa arabă. Mulţi dintre musulmanii din Oslo (20%), Londra (20%), Marsilia (38%) sau Bruxelles (35%) trăiesc în enclave urbane sau suburbane exclusiviste, compacte şi coezive. Pentru cei care văd consolidarea acestor „mini Pakistan-uri” în inima Europei, scenariul devine extrem: e doar o chestiune de timp, până când societatea se va fragmenta şi „balcaniza”, generând o „stare naturală” care poate fi cel mai bine descrisă prin sintagma huntingtoniană a ciocnirii civilizaţiilor – o coliziune a culturilor. De-altfel este o platformă de interpretare larg răspândită în cercurile conservatorilor de extremă dreaptă şi în blogosfera contra-jihadistă. Dar oare acesta să fie cursul istoriei?

În realitate, teza Eurabiei (şi a califatului transeuropean) se fundamentează pe o proiecţie a celuilalt ca fiind imun la viciile sau calităţile noastre. Este un fel de mitologie a răului sălbatic, a unui Homo Islamicus care poate să se insularizeze complet de fluxul istoriei, rămînînd capabil să resacralizeze orice spaţiu în care fiinţează. Cu alte cuvinte, a treia generaţie de musulmani este privită ca fiind imună la secularizare, imună la modernizare, precondiţionată genetic şi religios către o revoltă radicală împotriva modernităţii. Dar se uită un lucru: sunt milioane de musulmani europeni pentru care acum Facebook-ul reprezintă moscheea, iar Twitter-ul ţine loc de fatwa. Faptul că există insule de radicalism sau convertiri radicale la islamism nu validează generalizări premature. Există, într-adevăr, o bătălie pentru minţile musulmanilor din Occident, dar ea nu este nici pe departe pierdută a priori, aşa cum pare să profeţească modelul Eurabiei.

Crede Dragoş Stoica, doctorand în studii islamice la Universitatea Concordia din Montréal. De fapt, ne aflăm în plină bătălie pentru a câştiga „inimile şi minţile” („hearts and minds”) musulmanilor din Eurabia. Şi după cum îmi spunea recent un colonel american într-un email transmis direct de la firul ierbii din Afganistan:

Counterinsurgency necessarily means that the objective is the four inches between the ears of the people.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s